Prăbuṣirea câtorva clădiri ṣi demolarea necesară a altor câteva, fisurate, după cutremurul din 4 martie 1977, au deschis familiei Ceauṣescu interesul către un nou domeniu – ceea ce avea să aducă mari pagube Bucureṣtiului ṣi locuitorilor săi ! – sistematizarea. Făcută haotic, heirupistic, după capriciile „Lui’’ sau „Ei”, sistematizarea avea să schilodească zone întregi de interes patrimonial: biserici, case, monumente istorice sau de arhitectură, străzi întregi. Şi, mai mult decât atât, avea să hrănească neputinṭa sau nepăsarea edililor până în ziua de astăzi. Ca în orice capitală europeană presiunea modernizării ar fi fost suficientă pentru ca Bucureṣtiul să se transforme firesc, cu stil, cu grija protejării zestrei ṣi integrarea ei în noile ansamble arhitecturale. S-a adăugat însă presiunea familiei dictatoriale ṣi a zeloṣilor din jurul ei, ceea ce a produs adevărate traume…
Ce mai rămâne din bisericile demolate · păstrarea, conservarea, fiṣarea
Speranṭa Diaconescu, istoric: „Conform legii 63/1974 noi aveam sarcina de a veghea la păstrarea, la conservarea şi de a fişa aceste monumente de artă, de arhitectură, mă rog, monumentele de pe raza oraşului Bucureşti, pentru că noi eram Oficiul de Patrimoniu al Municipiului Bucureşti. Bineînţeles că de la teorie la practică există o mare diferenţă. […] Uneori eram anunţaţi în ultimul moment, spre exemplu, Biserica Sfântul Nicolae-Sârbi. […] Să zicem că eram la ora 10 şi am primit un telefon şi ni s-a spus: „Începe la ora 10 demolarea Bisericii Sârbi. Dacă vreţi să veniţi, bine, dacă nu, la revedere!„
Fie că – şi asta mai ales de la un anumit moment s-a încetăţenit – ne veneau nişte planuri gata aprobate, prin care ni se aducea la cunoştinţă: „Comisia Centrală a Patrimoniului a aprobat planul urbanistic de detaliu din zona respectivă şi vă atragem atenţia că în zona respectivă există următoarele monumente…, conform decretului 120/1981„. La demolarea acestor monumente trebuia să fim şi noi prezenţi, pentru că în decret se sublinia – decret al Consiliului de Stat – se sublinia că Oficiile trebuiau să intervină, mă rog, prin Consiliile Populare, prin întreaga structură care avea grijă de sistemul edilitar al Bucureştiului, pentru protejarea, valorificarea materialelor, obiectelor sau a unor componente ale – bineînţeles componente cu valoare deosebită – rezultate din demolări. Deci, clar, nu se punea problema unei salvări a monumentului! […]
Câţi angajaţi erau la Oficiu care trebuiau să facă acest lucru, să meargă atunci când erau anunţaţi, pentru a salva…?
Eram trei persoane… patru de fapt, că era şi un arheolog.”
Mănăstirea Pantelimon · o poveste tristă ṣi urâtă
Speranṭa Diaconescu, istoric: „La biserica din Pantelimon – actualul complex Lebăda – am participat de la început, până la sfârşit. N-am fost anunţaţi pe nepregătite, am fost anunţaţi mai dinainte. S-au făcut săpături arheologice în zonă. Mă rog, deci era atunci când, chipurile, se putea. „Se putea„ ăsta însemnând că nu trecuse „tovarăşu’„ să spună: „Urgent aici se curăţă…„ […] Povestea acolo este destul de tristă şi urâtă. După părerea mea este un fel de ruşine… Atunci am realizat… nu în momentul ăla, la un an de zile, am realizat inutilitatea a ceea ce făceam. […]
Deci au fost săpăturile arheologice, a fost curăţarea locului, salvarea pieselor importante de patrimoniu şi demolarea propriu-zisă, astea ar fi etapele. Problema care se punea era că acolo era mormântul lui Alexandru Ghica, monumentul funerar al lui Alexandru Ghica, [precum ṣi] câteva ancadramente, piatra funerară, pisania bisericii din 1752, o piatră de mormânt din secolul XVII, ancadrament de uşă, coloană de la Biserica Pantelimon, sfeşnic de piatră şi lemn, pictat şi aurit, care era ceva mai deosebit şi cred că un unicat, din 1752, situat la capul monumentului funerar al domnitorului Alexandru al II-lea Ghica care avea şi el piatra de mormânt acolo. Foarte frumos lucrate toate, într-o stare destul de bună de conservare. Aceste mutări de obiecte se făceau foarte rudimentar, Oficiul de Patrimoniu nu avea nici un fel de bani, […] a fost foarte greu până i-am lămurit pe oameni, n-am ştiut unde să ducem materialul, era problemă de benzină, trebuia să fie un loc cât mai apropiat… în sfârşit, până la urmă am dus toate aceste piese la [Palatul] Ghica Tei. […]
Ridicând piatra de mormânt, au găsit sarcofagul lui Alexandru Ghica. Şi-atuncea a intervenit ceva ciudat şi neplăcut. S-au gândit să facă – nu ştiu cât este de arheologic – dar s-au gândit să facă cercetare arheologică cu acest… cadavru. Îi zic „cadavru„ pentru că, fiind foarte bine îmbălsămat, în sicriu de plumb şi în sicriu de lemn, prin vizorul pe care-l avea acest sicriu de plumb se vedea cum corpul este destul de bine păstrat. Carbonizat, dar bine păstrat. Şi-atuncea s-a desfăcut sicriul de lemn şi au început să-i facă măsurători, să-i scoată cămaşa, să-i scoată centura ca să vadă dacă există medalion de aur sau sub centură n-are nimic de aur. Au fost foarte indignaţi că n-avea decât o singură cruciuliţă – era o comisie întreagă acolo! – o singură cruciuliţă şi, ṣtiu eu, un inel. Doar era un pretendent la tronul Principatelor Unite! Doar era o personalitate! Cum de are aşa de puţin?!
Cert este că s-a hotărât să se ia sicriul de plumb la muzeu, pentru că era un lucru de muzeu, iar ceea ce a mai rămas din bietul domnitor a fost îndesat într-un sac de plastic şi lăsat într-un tufiş, că începuse uşor să şi miroasă! Şi a trebuit, împreună cu o colegă, să luptăm din răsputeri să-i facem un sicriu negeluit din nişte scânduri nenorocite, să-i facem o groapă; e adevărat, ne-a ajutat şi preotul la chestia asta, care a fost dispus într-o primă etapă şi pe urmă şi-a modificat punctul de vedere. Deci [atunci] a fost dispus să cedeze unul din locurile din parcul bisericii. Eu am făcut şi un fel de reîngropare. Parcă, nu ştiu… nu neapărat că mă mustra conştiinţa, dar mi s-a părut aşa de nedrept pentru această personalitate a istoriei noastre să păţească aşa ceva, încât am simţit obligaţia să-i fac şi o pomenire. Ceea ce a stârnit nişte momente cu adevărat comice, pentru că s-a aflat, în mod evident, şi directorul a început să mă întrebe – să ne întrebe pe cele care am participat – cam ce-am făcut noi în duminica respectivă, unde am fost. […]
Până la urmă s-a rezolvat cu îngroparea, dar nu s-a rezolvat cu monumentul. Oasele candidatului la domnie Alexandru Ghica au fost îngropate, dar monumentul… nu s-a rezolvat cu el până în 1988, deci patru ani de zile. Şi celelalte bunuri au rămas în ploaie, în frig. Noi am făcut tot felul de propuneri, am antrenat tot felul de oameni, am încercat să facem acolo un punct muzeal, mai ales că cimitirul din spatele bisericii este cu pietre vechi, este al familiei Ghica, deci am încercat să încadrăm în zonă toată această treabă. Nu am reuşit, s-a opus preotul căruia îi erau mai dragi copacii din curtea bisericii decât aceste monumente. S-au opus autorităţile, respectiv instituţiile care trebuiau să plătească. Drama a fost foarte mare! Până la urmă am găsit un salvator pentru o parte din piese, respectiv Muzeul Militar Central, care a luat monumentul funerar al lui Ghica.”
Se demolează clădirea Operetei · cum transportăm piesele ?
Speranṭa Diaconescu, istoric: Ceea ce m-a impresionat cel mai mult – şi este unul dintre exemplele pozitive pe care le-am trăit, că n-am trăit numai exemple negative – a fost la demolarea Operetei. Lângă Operetă, în spate, era fântâna Lahovari, monument [de marmură]. În momentul în care a început demolarea, noi ne-am prezentat acolo. […] Şi au început demersurile oficiale [pentru transport]: du-te la Primărie… era un pic mai delicată treaba, era mult mai multă marmură, era mai greu să acţionăm numai noi, trebuia să dăm probabil şi prea mulţi bani, nu mai ştiu exact… Am pistonat Primăria generală absolut inutil, pentru că Primăria ne-a trimis la ICRAL-ul care făcea demolarea, ICRAL-ul ne-a spus că el n-are specialişti, noi am declarat că suntem specialişti. Arhitectul a zis: „Dom le, eu sunt arhitect, uite, îţi dau iscălitură! Faceţi cum vă zicem noi, vă dăm iscălitură că noi ne luăm responsabilitatea.„ „Nu, dom’le, nu…„
Şi a început să se demoleze Opereta şi noi nu puteam să ridicăm monumentul! Nu aveam cu cine şi cu ce, ce poţi să faci ?!.. Erau acolo în zonă aduşi muncitori, echipe de muncă patriotică, care scoteau cărămida de la Operetă şi o luau din mână în mână. Şi a apărut – drept să spun nu mai ştiu cu ce se ocupa – ştiu că îl chema Vârceli… un „vice„ de la Primărie şi cred că se ocupa cu problemele de demolări. Cu problemele edilitare din capitală. Şi eu m-am repezit în el, cum făceam de obicei. Mi-era atât de indiferent cine este! Eu vroiam treaba mea, să mi-o rezolv. Şi am zis: „Tovarăşu’, uitaţi, iacătă aşa…„ „Nu putem, tovarăşa! Ce-mi spui dumneata mie? Că n-avem de unde, dumneata nu vezi că…„, mi-a întors spatele şi a plecat, eu am început să vociferez şi atunci s-a întâmplat un miracol! A venit un băiat la mine care, din păcate, îmi pare rău că nu ştiu cum îl cheamă ṣi a zis: „Doamnă, noi suntem din mai multe fabrici adunaţi aici la muncă patriotică, cărăm cărămizile astea. Doamnă, să facem un lucru util. Cărămizile astea, dă-le păcatelor de cărămizi, vă ajutăm noi. Câţi oameni vă trebuie ?„ Şi au venit oamenii ăia… au fost vreo 10, cred. Am dezmembrat bucăţile de marmură şi le-am luat de lângă Operetă şi le-am dus un pic mai departe, pentru că erau în pericol, că începuse să se dărâme zidul de monument. Problema mai era cum le transportam de acolo. […] Cineva, erau mulţi gură-cască pe-acolo, eu bineînţeles că mai comentam, iar s-a apropiat un tânăr de mine ṣi a zis: „Doamnă, eu sunt inginerul care mă ocup de dragarea Dâmboviţei. Vă dau eu un camion, unde vreţi să duceţi lucrurile?„… Şi-aşa a contribuit statul român la salvarea acestui monument.”
[Interviu cu Speranṭa Diaconescu realizat de Mariana Conovici în 1997]
