Prăbuṣirea câtorva clădiri ṣi demolarea necesară a altor câteva, fisurate, după cutremurul din 4 martie 1977, au deschis familiei Ceauṣescu interesul către un nou domeniu – ceea ce avea să aducă mari pagube Bucureṣtiului ṣi locuitorilor săi ! – sistematizarea. Făcută haotic, heirupistic, după capriciile „Lui’’ sau „Ei”, sistematizarea avea să schilodească zone întregi de interes patrimonial: biserici, case, monumente istorice sau de arhitectură, străzi întregi. Şi, mai mult decât atât, avea să hrănească neputinṭa sau nepăsarea edililor până în ziua de astăzi. Ca în orice capitală europeană presiunea modernizării ar fi fost suficientă pentru ca Bucureṣtiul să se transforme firesc, cu stil, cu grija protejării zestrei ṣi integrarea ei în noile ansamble arhitecturale. S-a adăugat însă presiunea familiei dictatoriale ṣi a zeloṣilor din jurul ei, ceea ce a produs adevărate traume…
Ceauṣescu vrea sistematizare, dar nu înṭelege planurile
Dr. inginer Eugen Iordăchescu: „Institutul Proiect Bucureṣti, s-a ocupat de sistematizare, ăsta era rolul lui, să se ocpe de construcṭiile din oraṣul Bucureṣti. Şi aveam un compartiment de sistematizare, adică arhitecṭi, cu tehnicieni, care făceau sistematizarea oraṣului. Se lua un cartier, hai să zicem Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni ṣi aṣa mai departe, se făceau schiṭele toate. După ce se terminau schiṭele, se făceau machetele. „El„ [Ceauṣescu] nu putea să înṭeleagă planurile noastre ṣi atuncea totul se transforma în machetă. Şi de unde machetele, mă rog, sigur că sunt foarte preṭioase, dar noi nu mai lucram [altceva]! Se ajunsese, la atelier, vreo 30-40 de oameni lucrau toată ziua la machete! Ele se făceau din polistiren, cu tot felul… se cărau din institut la Comitetul Central ṣi se prezentau. „El„ aṣa vedea toate planurile. „El„ nu înṭelegea pe un desen pus pe o hartă, ceva, trebuiau să fie făcute [astfel].
După cutremurul din ’77 a apărut necesitatea realizării Casei Poporului. Pentru asta s-a făcut o machetă în sala – dacă ṭin bine minte – în sala de sport din Giuleṣti. […] Era vorba să vadă tot oraṣul, cum arată ṣi cum se sistematizează. Şi atunci s-a făcut această treabă, s-a făcut un pod rulant peste [macheta oraṣului] Bucureṣti ṣi acest pod rulant cu motoraṣe ṣi cu toată treaba asta plimba pe deasupra Bucureṣtiului echipa: Ceauṣescu, Ceauṣeasca, mă rog, încă câṭiva dintre… arhitectul ṣef al oraṣului, cu directorul institutului, mă rog, un număr de oameni care puteau să intre pe acest pod. Şi el se plimba, „mătura„ ca să zicem aṣa, pe deasupra oraṣului, cu un indicator din ăsta, dădea cu băṭul peste blocul cutare, că i se părea lui… nu poate nimeni să ṣtie chiar ce vroia! […] Ei, ṣi în condiṭiile astea s-a făcut plimbarea… O lucrare care n-a folosit la nimic până la urmă, pentru că s-au cheltuit niṣte bani, s-a muncit, nu vă spun câte zile s-a muncit, pentru că ṣi termenele care se dădeau erau în contra cronometru. Dar cum totul era „al nostru ṣi al nimănui„…[…] Aceasta a fost o lucrare care a marcat mâna arhitecṭilor ṣi concepṭia ṣi, zic eu, a dus la foarte multe erori care s-au făcut. Să faci totul cu foarte multă viteză, „hai s-o facem, ca să închidem discuṭia„, pentru că a spune că nu poṭi să faci, nu exista!”
Cartierul Uranus devine Centrul Civic · dispar străzile care „suiau la cer”
Cornelia Pillat, scriitor: „Noi am avut [casa] în Centrul Civic, între Uranus şi Calea Rahovei era o stradă, erau nişte străzi, aşa, care suiau la cer, Minotaurului, Ecoului, Ion Ţăranu, şi care dau pe urmă în Uranus. Acolo a fost casa noastră, care a fost dărâmată, ca să se facă acum Academia… Acolo era casa noastră, o casă de vechi Bucureşti, în formă de „L„, cu o curte… era construită pe 400 de metri, deci terenul era foarte mare şi cu plopi, cu salcâmi, cu straturi de flori, aşa cum erau casele Bucureştiului. […] Noi am fost fericiţi în casa aia, era o casă în care se primea, se primeau musafiri, se dăteau mese de ziua părinţilor, erau Crăciunul şi Paştele sărbătorit în mod special, era curtea în care copiii jucau fotbal, fraţii mei, şi în care vara noi primeam musafirii. Aveam o masă şi scaune şi îi primeam acolo, pentru că după ce tatăl meu a murit în închisoare, mama a rămas singură în casă, eu a trebuit să părăsesc casa Pillat. […]
Şi lumea care venea să ne vadă găsea că suntem ca într-o poveste! […] Şi veneau la noi toţi şi Vladimir Streinu venea şi profesorul Elian şi Barbu Cioculescu şi Ştefan Neniţescu, absolut toţi cei care mai supravieţuiseră până în anul ’64 când Dinu a ieşit din închisoare. Alecu Paleologu sau prietenii lui Dinu, veneau şi se plimbau prin curte şi vorbeau şi vorbeau şi vorbeau… Şi, cum să spun, era o casă vie şi foarte plăcută. Pentru că trebuie să spun un lucru: noi nu am fost denaturaţi de comunism, nouă nu ne-a fost frică. Şi cred că şi din cauza asta am suferit o groază de lucruri. Dar, cu toate suferinţele, noi nu am fost dezumanizaţi!”
Valentin Brădăṭeanu, jurnalist: „Şcoala mea era pe unde sunt fântânile acum, din Centrul Civic, era Şcoala 122, […] era o ṣcoală foarte frumoasă, îmi amintesc de ea că avea o curte mare ṣi o sală de sport cu parchet – n-am mai văzut aṣa sală de sport, era separată ṣi mare, probabil că era o construcṭie interbelică. Dar făceam iarna sport, foarte frumos, acolo jucam fotbal, baschet… Cântam ṣi cântece patriotice – inevitabil! – acolo se desfăṣurau toate serbările. […]
Îmi amintesc că ne-am dus într-o sâmbătă, după ce am ieṣit de la ṣcoală – că sâmbăta se făcea ṣcoală – ne-am dus să ne luăm raṭia de ulei ṣi „băgaseră„ – aṣa se spunea atunci – gem de smochine albanez, ceea ce mi s-a părut extraordinar! Nu mai văzusem gem de smochine. […] Şi în momentul ăla… „Tovarăṣul„ Nicolae Ceauṣescu venea în fiecare sâmbătă să evalueze Casa Poporului, în ce stadiu a ajuns, de construcṭie, primea un raport atunci. Şi în momentul ăla când tocmai traversam strada să ne ducem spre casă, printre blocurile care se construiau, „tovarăṣul„ era acolo, cu hărṭi, cu subalterni, cu ingineri, arhitecṭi, tot alaiul. Şi ne-a văzut la un moment dat. Şi ne-a întrebat: „Ce faceṭi, tovarăṣi?„ „Păi, tovarăṣul Ceauṣescu, venim de la ṣcoală, am fost să ne luăm raṭia de ulei ṣi zahăr„. „Şi ce mai aveṭi acolo, în sacoṣă?„ „Gem de smochine albanez!„ ṣi i-am arătat aṣa, mândru, în borcan. „Tovarăṣul„ a zis: „Bine, bravo, tovarăṣi! Continuaṭi, mergeṭi mai departe…„ ṣi ṣi-a văzut de ale lui. Dar… nu era… „tovarăṣul„ ăla de la televizor, era mult mai degajat ṣi chiar zâmbăreṭ.”
[Interviu cu Eugen Iordăchescu realizat de Silvia Iliescu, 2004;
interviu cu Cornelia Pillat realizat de Lavinia Ivaṣcu, 2002;
interviu cu Valentin Brădăṭeanu realizat de Silvia Iliescu, 2016]
Video: youtube – vizita lui Ceausescu pe santierul Casei Poporului
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=yfECi858VfQ[/youtube]
