Pentru creṣtinii ortodocṣi Învierea lui Hristos este momentul sacru cel mai important al anului. Slujba de Înviere mângâie ṣi înfioară sufletele credincioṣilor veniṭi întotdeauna în număr mare în Casa Domnului. Dar sărbătoarea Paṣtelui nu se reduce la această slujbă; ea este momentul apoteotic al mai multor etape încărcate de sacralitate ṣi simboluri. În desfăṣurarea lor, rolul preotului este deosebit de important, pentru că el comunică oamenilor mesajul sfânt. Primii care îl primesc sunt cei mai apropiaṭi, membrii familiei sale.
Iată trei povestiri ale copiilor unor preoṭi de odinioară, despre sărbătoarea Paṣtelui în familiile lor: Ana Blandiana, poet, scriitor, eseist, fiica preotului Gheorghe Coman din Oradea; Constantin Dimoftache Zeletin, poet, traducător, medic, fiul preotului Nicolae Dimoftache din comuna Burdusaci, Bacău; Veronica Iliescu, profesor, filolog, fiica preotului Gheorghe Buluc din comuna Zebil, Tulcea.
Ana Blandiana: „Toṭi îi zic părinte, dar de fapt el e părintele meu!”
„Tatăl dumneavoastră era preot, sărbătorile cum le petreceaṭi? De Paṣte…
În măsura în care putea, mama se zbătea întotdeauna să ne facă ceva, o fustiṭă, ceva… Dar ceea ce ṭin minte, dincolo de faptul că mergeam la biserică bineînṭeles, era că pentru tata erau perioadele, ca pentru orice preot – ṣi acum când mă duc la biserică de sărbători, mă gândeam: doamne, ce obosiṭi trebuie să fie preoṭii! – pentru că, ṭin minte, de exemplu, că tata pur ṣi simplu nu mai venea acasă de Înviere, pentru că începea slujba, se termina ṣi după aceea începea Liturghia de a doua zi ṣi venea acasă abia la prânz, în prima zi de Paṣte.
Oricum, dincolo de toate astea… în viaṭa mea a fost foarte important faptul că tata era preot pentru că… în primul rând ṭin minte mândria de copil foarte mic, când lumea îi spunea pe stradă „Sărut mâna, părinte!„ ṣi eu mă gândeam: toṭi îi zic „părinte„, dar de fapt el e părintele meu! Dar vreau să zic că a fost un preot care, în clipa când s-a scos religia din ṣcoli, a organizat în biserică ore de religie, îmi amintesc cum aṣteptam să se termine slujba duminica ṣi aranjam scaunele în cerc, aṣa ṣi era grupa mică ṣi grupa mare. Şi acum ṣtiu pe de rost Sinodurile Ecumenice, cu anii ṣi cu ce s-a întâmplat, care erau mai importante. Deci, cum să spun, biserica era un loc care completa educaṭia care nu mai exista în ṣcoli. Nu sunt o fiinṭă bisericoasă, dar credinṭa în Dumnezeu a devenit ceva nu numai indiscutabil, dar ceva fizic, adică toată viaṭa am avut sentimentul că cineva este lângă mine…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2015]
Constantin Dimoftache Zeletin: „Era un spaṭiu sacru, Paṣtele…”
„Dominanta acestei sărbători a Sfintelor Paṣti aṣ putea-o privi acum ṣi o privesc permanent ca pe o absenṭă sacră, eram extraṣi din celelalte preocupări ale noastre. Şi aṣteptam Paṣtele… numai că nu tremuram că vine Paṣtele! Tata era o mare absenṭă fiindcă, fiind extrem de corect, făcea ceea ce se numeṣte molifta Postului. Comuna fiind foarte mare, cu multe sate risipte pe dealuri, pe după păduri, trecea absolut din casă în casă, chiar dacă ploua, chiar dacă era noroi, cu fiecare om vorbea, îṣi făcea treburile lui tainice ṣi într-un fel pentru acei oameni cu bordeiele risipite, casele risipite pe distanṭe de kilometri, într-un fel ăla era Paṣtele sau un pre-Paṣte, dacă vreṭi. Şi tata care era un om extrem de corect… tatii îi lua foarte mult timp această parte a activităṭii lui, încât când venea seara acasă cădea obosit. Şi când spun „cădea„, înseamnă că el cădea! […] Mama, la fel, foarte harnică, deṣi mama mea a fost cam bolnavă toată viaṭa, dar era de o hărnicie nemaipomenită! Făcutul cozonacilor era un spectacol care impunea, era un ritual. Şi totdeauna făcea cozonacii într-un moment când tata era liber, dacă se poate spune aṣa. De ce, fiindcă frământatul cozonacilor era un spectacol! Aveam ceea ce se numeṣte un troc mare ṣi făcea 20 kg de cozonaci – mama era preoteasă ṣi în ziua de Paṣti venea lumea! – ṣi făcea cozonaci de clasă mare, cu unt mult, cu unt de la vacile noastre, bineînṭeles.
Două mari probleme erau, sacrosancte, care pe noi [copiii] ne mirau. În primul rând: calitatea cozonacilor ṭine de frământare ṣi nu oricine poate să frământe cozonacii. Şi tata care era un tip herculean, era un tip atletic, lua aluatul ṣi-l ridica până în tavan ṣi pe urmă bluf! cu el, sus cu el… mama turna unt topit ṣi aṣa frământa cozonacii. După aceea, ce m-a impresionat iarăṣi în acest moment al pregătirii cozonacilor era concepṭia mamei după care cozonacii „răcesc„, ca un om dezbrăcat, în baie. Nu trebuie să deschizi uṣa, să fie cald, temperatura să fie constantă, să nu ridici pânza de deasupra lor ṣi crṣteau ṣi se umflau foarte-foarte frumoṣi. […] Cozonacii îi punea în oalele care existau în casă ṣi erau oale de schijă, de metal, gâtuite, după aceea largi aṣa. Şi mama băga mâna, presa cozonacul – sau amândouă mâinile – după ce-l scotea din cuptor bineînṭeles ṣi îl scotea afară strângându-l ṣi când îi dădea drumul în aer, lua forma vasului în care copsese în cuptor!… Revenea [forma], atât de elastic era cozonacul! Ouăle roṣii erau făcute mai înainte, bineînṭeles că eu stăteam lângă mama.[…] Eram un fel de stâlp, nu ṣtiu cum să spun, ṣtiam oriṣice face mama… Şi eram pătruns, fiindcă trăiam o atmosferă – asta nu-i o figură stilistică – o atmosferă de Paṣte absolut! […] Era un spaṭiu sacru, Paṣtele. Iar eu însumi eram cuprins de o vibraṭie pe care nu pot s-o exprim în cuvinte. Numai că nu tremuram! Problema de postul Paṣtelui era sacrosanctă! Nici nu-mi puneam problema că trebuie să postesc de Paṣti, de Săptămâna Mare – venea de la sine! […]
Ei, noaptea Învierii… în noaptea Învierii treaba era cam terminată toată, dar mama era la
pământ de oboseală ṣi toṭi erau foarte-foarte obosiṭi, ne culca devreme ṣi ne scula, cred că pe la ora 11 ṣi jumătate, biserica era foarte aproape. De altfel, ne sculau ṣi copotele care aveau un sunet foarte particular. Cineva, când s-a turnat clopotul cu decenii în urmă, a dat mult argint la clopotar, la fabrica de copote – cu cât e mai mult argint, cu atât e sunetul mai sonor. Încât ṣi acum, eu, dacă vreau, aud timbrul clopotului de la Burdusaci. Şi ne trezea să mergem la Înviere. Trezirea la mine a rămas asociată cu o senzaṭie de frig sacru. […] Era ṣi o frică, era o temere intrarea în biserică, a mea, de copil. Eram ṣi timid, dar mi-era ṣi frică să intru, fiindcă se petrece ceva ce ṣtiu, în timp ce nu ṣtiu. Nu se uita nimeni la mine, fiecare se uita la destinul lui, la gândul lui cel mare ṣi noi eram… eu, personal, frate-meu mai puṭin, eu mai mult, eram pur ṣi simplu pierdut. Şi o căutam pe mama cu ochii ṣi mă uitam la ea. Avea strana ei pe care lumea i-o păstra. Biserica era arhiplină, o strană era goală ṣi pe ea era o floare. Şi când venea mama, o femeie lua floarea în lături ṣi o punea acolo. În primul rând, că era preoteasă, în al doilea rând că era învăṭătoare ṣi în al treilea rând că era organizatoarea corului în cafas, mama era ṣi ea muziciană destul de bună ṣi făcea acolo, în sătucul acela, cor pe patru voci! Şi schimba liturghiile, liturghia după Ceaikovski, liturghia după Mandicevschi. […] Din când în când, parcă o văd, dirijând ṣi întorcând capul spre uṣile împărăteṣti ṣi tata îi dădea o notă.
Şi, evident, la un moment dat plecam acasă, eram totuṣi copii. […] Şi ne trezeam dimineaṭa, soarele era sus. Şi tata venea mort de oboseală de la biserică, era mort de oboseală! […] Obosit ṣi fericit! Iar noi, aṣezaṭi în salon în rând, bunica, bunicul, mama, Lulu [fratele meu] ṣi Dada, adică eu. Şi tata venea ṣi ne împărtăṣea. Şi momentul împărtăṣaniei era summum-ul, era momentul de sacralitate maximă. Eram convins că iau mai mult decât ceea ce ṣtiam că e Sfânta Împărtăṣanie. Evident, prima pe bunică-mea o împărtăṣea, bunica era o femeie extrem de sobră, fire pălădească [din neamul Palade]. Atunci era singura dată când o vedeam zâmbind fericită după ce se împărtăṣea ṣi tata îi dădea ei ṣerveṭelul acela de catifea viṣinie, să se ṣteargă ea, n-o ṣtergea, cum făcea obiṣnuit tata, ne ṣtergea pe toṭi – i-o dădea bunică-mii. Şi bunica se ṣtergea cu catifeaua aceea ṣi era de-a dreptul fericită! După aceea venea la bunicu-meu care era sever, era sever ca un bazalt ṣi, cu un oarecare automatism, zicea ceva, nu-mi aduc aminte; o împărtăṣea pe mama. Mama în schimb era… ieṣea din ea [însăṣi], era relaxată, era fericită, era topită! […] Şi, ceea ce m-a impresionat de prima dată, e că după ce o împărtăṣea, mama îi săruta mâna tatei – asta e ceva ce nu pot să uit!.. Tatei, căruia îi spunea Culai, părinte, Culai de la Nicolae. Şi după aceea venea la noi, ne punea câte o întrebare, deṣi noi ne mărturisisem, dar ne punea câte o întrebare dificilă: „Din toate păcatele pe care le-ai făcut, de care ṭi pare cel mai rău?„ Şi eu spuneam: „Că am omorât o Vaca Domnului„, un gândac de-ăla. De fapt, ei erau împreunaṭi ṣi eu îi dezlipeam. […]
Dar mai vreau să mai spun ceva – ceva unic! -, mă întorc înapoi. În momentul când ne trezea ca să mergem la biserică mi-era grozav de frig. Ieṣind din casă afară, totdeauna ne era aṣa de frig! Iar când ieṣeam, ne izbea în sens fizic un imens orăcăit al broaṣtelor, pe apa Zeletinului care umplea ṣesul totdeauna, primăvara. Un cor de miliarde de broaṣte, o orăcăială cosmică, aṣa intram noi la biserică… de fapt nici nu auzeam, că în celelalte zile ale primăverii timpurii noi dormeam la ora aceea, când noi acum mergeam la biserică. Încât minunea aceea wagneriană o auzeam o singură dată, în noaptea de Înviere, fiindcă ne sculam la 11, altfel, la 11 dormeam duṣi!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2016]
Veronica Iliescu: „Ţineam să luăm primele lumina de la lumânarea preotului”
„Tata era foarte apropiat ṣi era un om cinstit ṣi corect, un preot adevărat, cu har. […] Când veneam de la internatul [ṣcolii Societăţii femeilor române ortodoxe din Galaṭi], noi fetele am fi dorit să mâncăm – că la internat era mâncare mai proastă – am fi dorit să mâncăm „de dulce„ dar nu ne permitea, trebuia să postim neapărat ṣi să luăm parte la slujbele bisericeṣti.
Ne plăcea foarte mult de Paṣti, că era Săptămâna Mare, săptămâna Deniilor ṣi ne duceam în fiecare seară la Denii, era Joia Mare, era o slujbă foarte frumoasă, iar vineri seara era Prohodul. Şi formam cete de copii, tineret, oameni mai în vârstă, aveam cărticele ṣi ne învăṭam acasă textele ṣi acolo cântam pe rând, fiecare ceată, fiecare grup coral cânta un fragment. Şi ne plăcea foarte mult să trecem pe sub masa pe care era icoana lui Iisus Hristos răstignit ṣi de-abia aṣteptam momentul ăsta, fiindcă era foarte interesant! Pe urmă ieṣeam afară în curte ṣi înconjuram curtea ṣi cântam ṣi acolo Prohodul.
Cel mai interesant ṣi mai frumos [moment] pentru noi ṣi mai atractiv era noaptea de Înviere când ne duceam la biserică pe la 11, la slujbă – tata bineînṭeles se ducea mai devreme – ṣi noi pe la 11 ṣi ne aṣezam în primele rânduri ṣi la ora 12 se stingeau toate lumânările din biserică ṣi tata, preotul, ieṣea cu lumânarea aprinsă din altar ṣi striga: „Veniṭi de luaṭi lumină!„ ṣi avea o voce frumoasă ṣi puternică, de bas! Şi noi [fetele lui] eram în primele rânduri ṣi ṭineam neapărat să luăm noi primele lumina de la lumânarea preotului. Şi după aia trecea din mână în mână, de la lumânare la lumânare până în fundul bisericii ṣi chiar ṣi afară, că era foarte-foarte multă lume, nu încăpeau toṭi în biserică… venea tot satul. […] Toată lumea se îmbrăca frumos, cu haine bune ṣi femeile aveau pe cap gearuri, aṣa se numea, gear, adică o basma neagră cu franjuri de mătase frumos împletiṭi. Şi cei din spatele lor, copii sau nu ṣtiu ce, dacă nu erau atenṭi, dădeau foc franjurilor! Pe urmă, deci când luam toṭi lumină, mergeam ṣi înconjuram biserica de trei ori ṣi tata cânta împreună cu dascălul „Hristos a înviat!„, după care noi plecam acasă, copiii. Şi slujba continua până la 5 dimineaṭa.
Noi ne duceam acasă, ne culcam, ṣi ne trezeam la 5 dimineaṭa când intra tata ṣi cânta în casă, tot aṣa, cu vocea lui groasă dar deja răguṣită, „Hristos a înviat!„ ṣi ne scula aṣa. Mama ne dădea să ne spălăm pe faṭă cu o cană cu apă în care erau un ou roṣu ṣi un ou alb, ca să avem faṭa albă, frumoasă, tenul frumos ṣi obrajii roṣii. Ne îmbrăcam frumos ṣi se puneau mese în curte. Părinṭii mei aveau o masă lungă, mare, în sala casei parohiale, în curtea bisericii. Şi scoteau masa aceea mare la care luau parte preotul, dascălul, învăṭătorii, directorul ṣcolii, toṭi, iar sătenii aduceau rogojini ṣi preṣuri ṣi toată lumea aducea mâncare. Şi imediat, după ora 5 când se termina slujba, mâncau cu toṭii în curtea bisericii, ciocneau ouă. Şi preotul avea un coṣ mare, un paner mare, în care gospodinele dădeau colaci ṣi ouă vopsite pe care preotul le împărṭea după aceea săracilor. Săracii satului ṣi chiar din alte sate, veneau în curtea bisericii ṣi ṣtiau că primesc împărṭeală. Şi stăteam cu toṭii la masă acolo, se mânca din toate bunătăṭile pe care preotul le sfinṭise înainte: trecea pe la fiecare gospodină ṣi sfinṭea bucatele. […]
Şi când se pleca din curtea bisericii?
Păi, dura vreo trei ceasuri masa asta… pe la 8-9, aṣa. Şi pe urmă veneam acasă ṣi iar ne mai culcam, se culca ṣi tata, obosit, ṣi pe la 1 se scula. La ora 2 era „Învierea a doua„, aṣa se chema, la biserică iar era slujbă. Şi ne trezeau clopotele de la biserică ṣi ne duceam din nou la slujbă, la „Învierea a doua„ care dura mult mai puṭin decât […] cea de noapte. Dar trebuia să fim ṣi acolo. Trebuia să fim ṣi noi ṣi mama, nu lipseam niciodată!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2016]
