La 10 mai 1866 Carol Hohenzollern-Sigmaringen era proclamat la Bucureṣti domnitor al României. În acel moment solemn era însoṭit de Locotenenṭa Domnească, de alaiul fruntaṣilor ṭării, de binecuvântarea Bisericii Ortodoxe, de uralele furtunoase ale mulṭimii ṣi de o torenṭială ṣi binevenită ploaie care înmuia pământul crăpat de secetă al noii sale ṭări. Înrudit cu Casa imperială franceză ṣi cu cea regală prusiană, apreciat de Napoleon al III-lea ṣi Wilhelm I, tânărul Carol avea să întemeieze în România o dinastie care s-a identificat cu istoria ṭării.
Începând cu 14 martie 1881 când domnitorul Carol a fost proclamat rege ṣi până la 30 decembrie 1947 când urmaṣul său, regele Mihai, a fost silit de comuniṣti să abdice, România a fost monarhie constituṭională. Obiectivele sale fundamentale fuseseră trasate tot de de Carol I: stabilitatea politică prin regim constituṭional, modernizarea ṣi continuitatea dinastică. „Nihil sine Deo!” a fost deviza cu care Carol I a domnit aproape jumătate de secol ṣi pe care a lăsat-o ca moṣtenire simbolică nepotului său Regele Ferdinand, apoi acesta fiului său Regele Carol al II-lea care la rândul lui a lăsat-o fiului, Regele Mihai I.
„Nimic fără Dumnezeu!” – acelaṣi crez politic ṣi moral, de la primul ṣi până la ultimul monarh al României. Iată două documente care îl ilustrează:
Testamentul Regelui Carol I întocmit în anul 1899 ṣi adăugit în anul 1911, publicat de istoricul Stelian Neagoe în 1992
„Viaṭa mea era aṣa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să îi las, ṣi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie ṣi de viu interes, pe care le-am avut pentru dânsa. Zi ṣi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziṭie vrednică între Statele europene. […]
Cu toate greutăṭile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat mai ales la începutul Domniei mele în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păṣit, fără frică ṣi fără ṣovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu ṣi în bunul simṭ al credinciosului meu popor. Înconjurat ṣi sprijinit de fruntaṣii Ţării pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoṣtinṭă ṣi o vie afecṭiune, am reuṣit să ridic la gurile Dunării ṣi pe Marea Neagră un Stat înzestrat cu o bună armată ṣi cu toate mijloacele spre a putea menṭine frumoasa sa poziṭie ṣi realiza înaltele sale aspiraṭiuni.
Succesorul meu la Tron primieṣte o moṣtenire de care el va fi mândru ṣi pe care el o va cârmui, am toată speranṭa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: Tot penru Ţară, nimic pentru mine.”
Mulṭumesc din suflet tuturor, care au lucrat cu mine ṣi care m-au servit cu credinṭă, iert acelora care au scris ṣi au vorbit contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenṭiuni. Trimiṭând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca ṣi generaṭiile viitoare să-ṣi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aṣa de fericit. Pronia cerească a voit să sfârṣesc bogata mea viaṭă, am trăit ṣi mor cu deviza mea, care străluceṣte în armele României: Nihil sine Deo!”
Mărturia Majestăṭii Sale Regelui Mihai I, într-un interviu realizat de Mariana Conovici în 2008
„Într-una din cărţile de convorbiri cu Mircea Ciobanu, dumneavoastră spuneţi aşa: „Mulţi români se comportă pe lumea asta ca şi cum Pământul lui Dumnezeu nu ar fi decât ţara lor, România.„ Pentru dumneavoastră, Pământul lui Dumnezeu este doar România sau întreaga lume?
Pentru mine, România este ţara mea şi menirea mea este să fac tot ce pot pentru ea. […]. Asta este principalul.
Am mai discutat despre oamenii care v-au învăţat, „meseria„ de rege, şi anume această datorie a dumneavoastră faţă de România. Dar cine v-a învăţat, Majestate, să deveniţi creştin, să fiţi credincios?
Asta a venit din partea mamei mele. Este foarte curios lucrul aceasta, pentru că surorile ei, fraţii ei [din Grecia] au avut o educaţie, pe de o parte, grecească şi, pe de o parte, englezească. Aşa că partea grecească, cum ei sunt ortodocşi, ca şi noi, erau foarte convinşi de spiritul ăsta creştinesc. Partea englezească era mai mult partea morală şi viaţa dreaptă. Combinaţia dintre astea două eu am căpătat-o de la dânsa în anii în care tata nu mai era aici, acei cei şapte ani de acasă. Eram singur cu ea, pe tatăl meu nici nu-l mai cunoşteam, ştiam că era ceva vag, în vânt, dar eram prea mic ca să înţeleg mare lucru, asta a venit mai târziu. [Educaţia creştină] mi-a rămas de atunci! Iar chestiunea asta pentru ţară, eram prea tânăr ca să înţeleg lucrurile acestea, asta a venit mai târziu, când s-a întors ea aici, în 1940. Atunci am mers în plin, că aveam probleme aşa de complicate, că dacă nu credeai în ceva, era bucluc. […] Ajungi în viaţă să ai nişte crize grave personale şi dacă nu ai ceva în spate ca să te rezemi, ce faci? Ţi se destramă toată viaţa, tot! Şi dacă nu aş fi avut acest sentiment [creştin] din partea mamei mele, cred că înnebuneam! Fiindcă asta este ceva pe care poţi să te rezemi!
În perioada exilului, dumneavoastră personal, ca fiinţă, aţi trecut printr-o criză mai gravă, o criză personală?
Asta a fost o perioadă destul de lungă. Întâi de toate, mama mea a trebuit să plece, nu ştiam prea multe detalii. Pe urmă, puteam să o văd de două ori pe an, ceea ce îmi reîncărca bateriile. Toată perioada cu tatăl meu aici a fost un fel de criză permanentă, fiindcă îmi lipsea teribil mama mea, iar căldura pe care o aveam de la ea nu o găseam aici deloc. Aşa că pe asta mă rezemam eu seara, când îmi spuneam rugăciunile.
Cine v-a învăţat să spuneţi rugăciuni, Majestate?
Mama. Tatăl nostru pe româneşte l-am învăţat de la profesorii noştri. Şi [mai era] o rugăciune englezească pe care am învăţat-o de când eram mic.
În momente de cumpănă, dumneavoastră vă rugaţi bunului Dumnezeu?
Asta în special seara, când mă culcam.
V-a ajutat de multe ori Dumnezeu?
Ca să spun aşa, chiar la 23 august [1944]. Că a ieşit cum a ieşit, eu am spus că asta a fost mâna lui Dumnezeu, că cel mai mic accident ar fi fost bucluc şi pentru mama mea, şi pentru mine, şi pentru ţară.
Şi alte momente când v-aţi simţit ajutat de Dumnezeu?
Tot timpul de când a venit Vîşinski aici, cu purtarea lui cum a fost, chestiunea cu Groza şi cu tot ce a urmat în acei doi ani, a fost o frământare, ceva teribil!
Majestate, dar aţi avut parte şi de destulă tristeţe, de destule necazuri. Nu v-aţi revoltat niciodată împotriva lui Dumnezeu că v-a luat, totuşi, atât de mult? V-a luat ţara, v-a luat tronul…
Seara, când mă culcam mă gândeam la lucrurile astea, adică cum pot fi oamenii aşa de răi, aşa de murdari. Când o vedeam pe mama mea şi ce m-a învăţat ea şi pe urmă am văzut ţigănia asta care era în jurul nostru, cu minciuni, cu imoralitate, sigur că eram revoltat, dar puteam, totuşi, în această reculegere, seara, să mă stăpânesc întrucâtva, că nu ai ce să faci, nu ai încotro!
Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi un bun creştin?
Să te comporţi omeneşte cu ceilalţi, pe cât se poate să nu dispreţuieşti pe nimeni […], umanitatea, omenia şi câteva lucruri foarte greu de explicat. Bunătate în general, dar nu bunătate până la infinit, câteodată mai trebuie „să strângi şurubul„, cum se spune. Am văzut atâtea lucruri teribile care se întâmplau în ţară cu oamenii şi când vezi că autorităţilor nu le pasă şi aproape că îi aruncă pe jos, ţi se face scârbă când vezi aşa ceva! Eu sunt învăţat altceva: tocmai asta, omenia, să te porţi cu omul de rând, sărac, la fel. Tot oameni suntem! […].Este foarte greu câteodată când îi întâlnesc pe câte unii care nu au această mentalitate şi dau în oamenii ăştia săraci, îi aruncă acolo ca pe gunoi, este ceva infernal asta!
Am înţeles şi esenţa relaţiei foarte speciale cu mama dumneavoastră. Mulţi au admirat această extraordinară relaţie pe care aţi avut-o cu mama dumneavoastră…
Mai era altceva: […] când mă întorceam aici, când veneam de acolo, [din Italia], acele câteva persoane pe care tata le pusese în jurul meu nu corespundeau deloc cu ce ştiam eu de la mama mea. Erau fel de fel de poveşti şi de prostii, eu nu am reacţionat la ele că era inutil.”
