La 20 de kilometri de Bucureşti, în comuna Ciorogârla, judeţul Ilfov, se află Mănăstirea Samurcăşeşti, ctitorie a vornicului Constantin Samurcaş şi a soţiei sale, Zinca, o oază de linişte desăvârşită, încărcată de o profundă spiritualitate, un loc cunoscut în istorie pentru popasul lui Tudor Vladimirescu de aici, din 17 martie 1821, moment în care a conceput celebra „proclamaţie” către locuitorii oraşului Bucureşti.
Mănăstirea Samurcăşeşti a fost înfiinţată în iunie 1808, de vornicul Constantin Samurcaş, care a zidit-o pe moşia sa din satul Ciorogârla, cu puţin timp înainte de a trece la Domnul. Locul, aflat în Câmpia Vlăsiei, este brăzdat de râurile Ciorogârla, Sabar şi de canalul Argeş – Bucureşti, învecinându-se în partea de nord-est cu comuna Ciorogârla, la 2 km în sud cu localitatea Darvari, iar la 6 km nord, cu comuna Bolintin – Deal.
Conform legendei, se spune că la originea înălţării sfântului lăcaş se află un cioban care păştea oile în aceste locuri şi care într-o noapte a visat că în timp ce stătea rezemat în ciomag şi cânta la fluier, a văzut în mijlocul poienii o oaie cu lâna albă ca zăpada, cu trei coarne în loc de două, un vis care avea să se repete de mai multe ori în acea noapte.
Dis de dimineaţă, cum s-a trezit, ciobanul îi povesteşte visul său boierului Constantin Samurcaş, proprietarul terenului respectiv, care neştiind cum să interpreteze visul ciobanului cere ajutorul duhovnicului său, arhimandritul Timotei, stareţul de atunci al Mănăstirii Cernica. Acesta interpretează visul ciobanului ca fiind un semn de la Dumnezeu, prin care îi transmite mesajul de a ridica o biserică în acea poiană în care erau păscute oile, iar cele trei coarne ar fi fost interpretarea cerinţei ca biserica să fie împodobită cu trei altare şi să fie închinată Preasfintei Treimi. După tâlcuirea stareţului, se spune că boierul Samurcaş a început imediat cumpărarea materialelor de construcţie şi zidirea bisericii.
Se pare că lucrările au început în vara anului 1806, mai exact la 16 august, data primului contract încheiat de vornicul Constantin Samurcaş cu dulgherii Stoian Ghenciul şi Anastasie Gheorghe. Însărcinat cu supravegherea lucrărilor la mănăstire a fost Vasilache Zahariano, biserica a fost sfinţită în iunie 1808, iar lucrările de construcţie la întreg ansamblul au fost încheiate la 17 august 1809.
Ctitoria a intrat sub îndrumarea duhovnicească a Arhimandritului Timotei, stareţul Mănăstirii Cernica (1807 – 1816), care a adus în acest loc monahii, două surori şi două nepoate ale sale, călugăriţe la Mănăstirea Ţigăneşti.
Din 31 mai 1811 datează prima atestare documentară a mănăstirii, într-un document prin care Constantin Samurcaş solicita Divanului Ţării Româneşti „să se dea voie ca să se facă acolo, la mănăstire, pe un an trei bâlciuri, de trei zile de hram ce se prăznuieşte pe aceia sfânta biserică adică una la Sfânta Troiţă alta la Adormirea Prea Sfintei Născatoarei de Dumnezeu ce este la 15 august şi alta la Naşterea Prea Sfintei Născatoarei de Dumnezei ce este pe opt ale lui septembrie”.
La 12 octombrie 1812, stareţul Timotei semnează „Catagrafia cu toate odoarele, veşmintele şi altele ale sfintei mănăstirii Samurcăşeşti”.
Averea mănăstirii se compunea la acel moment din vatra de 4,5 ha şi pământul din jurul mănăstirii în suprafaţă de 7 ha şi avea să sporească în următoarea perioadă, prima dată în anul 1814 când Iana Oloaga dona o livadă în Brăneşti – Dâmboviţa, apoi în anul 1825 când Păuna Brătianu dona o vie cu suprafaţa de 2,5 ha, în Valea Ştefăneştilor – Muscel.
Tot în anul 1825 vornicul Constantin Samurcaş trece la Domnul, fără a lăsa îndrumări scrise privind destinele mănăstirii, motiv pentru care, timp de peste douăzeci de ani mănăstirea a fost întreţinută din truda călugăriţelor şi din donaţiile credincioşilor.
În anul 1838 biserica este afectată de un cutremur, iar în anul 1845 se realizează primele reparaţii aici.
Abia în anul 1847, clucerul Alexandru Samurcaş, nepot de frate şi fiu adoptiv al ctitorului, realizează un testament privind vatra, pământul şi regulile administrative ale mănăstirii.
În anul 1850 arhimandritul Hrisant dona mănăstirii o magazie în portul Brăila, iar în anul 1858 Tudora, soţia lui Dimitrie Mihail, dona o casă aflată în mahalaua Dudescului din Bucureşti.
În decembrie 1863 apărea Legea secularizării averilor mănăstireşti, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care prevedea că „toate averile mănăstirilor din România închinate sau pământene sunt şi rămân ale Statului”, iar toate averile mănăstirii, în afară de vatra şi pământul din jurul ei, au fost preluate în administrare de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice şi, apoi, vândute, de către Ministerul Finanţelor, după câţiva ani, fără acordul conducerii mănăstirii.
La 30 noiembrie 1864, apărea Decretul dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza privind desfiinţarea mănăstirilor, sub titlul „Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti”.
La scurt timp sfânta mănăstire ajunge în paragină, până la venirea ca stareţă a Fevroniei Vlădoianu (1866 – 1894), care cu ajutorul unor credincioşi din Bucureşti începe munca de restaurare a bisericii şi a chiliilor şi, în acelaşi timp, s-a preocupat şi de soarta vieţuitoarelor de aici, care erau obligate de lege să părasescă mănăstirea.
Monahia Fevronia a dus în paralel o luptă „surdă” cu autorităţile statului, materializată prin numeroase memorii, iar eforturile sale au fost încununate după scrisoarea adresată domnitorului Carol I, la 8 iulie 1869, care, drept răspuns, semnează o rezoluţie prin care sunt acordaţi mănăstirii 30.000 lei pentru reparaţii capitale la biserică.
La mănăstire soseşte apoi şi pictorul Nicolae Grigorescu, care cere maicilor 1000 de galbeni pentru executarea picturii, o sumă mult prea mare pentru posibilităţile maicilor, lucrarea fiind realizată, în cele din urmă, prin donaţiile de 500 de galbeni făcute de familiile Vernescu şi Teoharide din Bucureşti, de către pictorul Gh. Tattarescu.
În 13 decembrie 1870, biserica a fost sfinţită, iar deasupra uşii de la intrare în biserică s-a scris următoarea pisanie: ” Această sfantă biserică cu patronul Sf. Treime s-a fondat la anul 1808 de răposatul Constantin Samurcaş şi a fost restaurată în anul 1870 în domnia lui Carol I şi mitropolitul Nifon în zilele cuv. Fevronia Vlădoianu superioara mănăstirii”.
La 12 septembrie 1876 se termină lucrările şi se sfinţeşte biserica mică, aflată în cimitirul mănăstirii, cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, cu destinaţia de capelă mortuară, singura clădire din ansamblu rămasă în aceeaşi formă până în prezent.
În anul 1903 se realizează noi lucrări de restaurare a bisericii, pe perioada stăreţiei monahiei Sofia Heliade Rădulescu (1894-1909), iar un an mai târziu se construieşte în apropierea cimitirului un corp de case cu douăzeci de chilii, cu ajutorul donaţiei Teodosiei Buiurga, văduva căpitanului Ioan Buiurga, erou al Războiului de Independenţă din 1877.
La 28 septembrie 1914 aici are loc un incendiu puternic, pornit de la un coş de fum înfundat, care distruge total chiliile, stăreţia, salonul oriental şi arhiva mănăstirii, apoi trupele germane de ocupaţie jefuiesc ce mai rămăsese în urma incendiului – două clopote, cai, boi şi celelalte lucruri de valoare.
În perioada următoare, pe perioada stăreţiei monahiei Agatia Cristescu (1913 – 1928), este restaurată din nou biserica – în anul 1920, se reconstruiesc chiliile şi se refac clopotele mănăstirii – în anul 1925.
Însă la 10 noiembrie 1940, o nouă încercare se abate asupra mănăstirii, cutremurul catastrofal de atunci distrugând din nou biserica şi chiliile.
A urmat perioada în care stareţă a fost monahia Magdalena Comănescu (1940-1944, 1947-1952), o altă fiică a Domnului înzestrată cu multă tenacitate, care a început lupta cu autorităţile şi apelul către credincioşi pentru reclădirea acestui loc sfânt.
În anul 1941 ruinele bisericii sunt demolate şi s-a început reconstrucţia, după proiectul arhitectului Ion Cernescu, total diferit faţă de biserica veche, însă care a păstrat ideea constructivă a celor trei sfinte altare – altarul central al bisericii a rămas închinat Preasfintei Treimi, la fel şi cel din dreapta închinat Adormirii Maicii Domnului, iar altarul din stânga, care până atunci purta hramul Naşterea Maicii Domnului, a fost închinat Sfintei Cuvioasei Parascheva.
În vara anului 1944, când Mitropolia Moldovei şi Sucevei a fost nevoită să se retragă cu arhiva si cu odoarele sale la Bucureşti, între 10 aprilie şi 27 octombrie, racla cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva a fost adusă şi adapostită în biserica Mănăstirii Samurcăşeşti, binecuvântand astfel sfântul altar cu noul hram.
Au fost construite apoi noi chilii – Casa preotului slujitor, Stăreţia şi Colecţia muzeală.
Deşi rămasă fără pictură, pentru a se putea săvârşi slujbele bisericeşti, are loc sfinţirea mănăstirii, la 30 mai 1943, prin slujbă oficiată de către Patriarhul Nicodim Munteanu.
O mare atenţie a fost acordată vieţii duhovniceşti de aici de către vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), începând cu perioada 1951-1953, când, cu fonduri de la Arhiepiscopia Bucureştilor, biserica a fost împodobită cu pictură în frescă şi ceramică, în stil neobizantin, realizată de către pictorul Gheorghe Popescu.
La 8 noiembrie 1953, biserica a fost sfinţită de însuşi Patriarhul Justinian Marina, în timpul stăreţiei monahiei Evlampia Ghiţă (1952-1957, 1964-1975), iar până în anul 1958, cu sprijinul Arhiepiscopiei Bucureştilor, întreg asezământul mănăstiresc a fost restaurat, iar binecuvântarea încheierii lucrărilor a fost dată la 1 iunie 1958, de doi patriarhi – Justinian Marina şi Hristofor al Alexandriei şi a toată Africa. Atunci a fost inaugurată şi o nouă pisanie, în interiorul bisericii, pe care scrie: „această Sfântă Biserică cu trei altare a Mănăstirii de călugăriţe Ciorogârla – Samurcăşeşti, cu hramurile Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului şi Cuvioasa Parascheva, s-a zidit în anii 1941-1943, cu cheltuiala Statului prin silinţa bunului creştin generalul Teodor Ciurea, pe temelia vechii biserici, ridicată în 1808 de vistierul Constantin Samurcaş şi dărâmată de marele cutremur din 1940. S-a împodobit cum se vede cu zugrăveală bogată în frescă şi ceramică în anii 1951 – 1953 prin stăruinţa neobosită şi iubirea adâncă de locaşurile Domnului a Preafericitului Nostru Părinte Sufletesc Patriarhul Justinian, al României, restaurând chiliile şi zidind în aceeaşi vreme clopotniţa cea nouă şi atelierele mănăstirii cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureştilor. Biserica s-a facut după planurile arhitectului D. Ionescu Berechet de către arhitectul Ion Cernescu şi s-a zugrăvit de către pictorul Gh. Popescu cu ucenicii lui, sfinţindu-se în anul mântuirii 1953, noiembrie 8”.
După anul 2000, aşezământul trece din nou printr-un profund proces de restaurare şi consolidare, în perioada 2002 – 2004, s-a construit o clădire nouă pentru atelierul de tâmplărie, s-a introdus reţeaua de gaze naturale şi încălzirea centrală s-au reparat şi amenajat stăreţia, casa preotului slujitor, muzeul şi atelierele mănăstirii.
Între anii 2005 – 2007, la biserica mică s-au realizat lucrări de consolidare, s-au refăcut tavanul şi acoperişul, s-a executat pictura în frescă şi s-a înlocuit catapeteasma cea veche, cu una nouă, lucrată de sculptorul Costică Moroiu din Bucureşti. Tot atunci, la biserica mare s-a restaurat pentru a doua oară pictura murală, de către pictoriţa Gabriela Ştefaniţă, s-a restaurat catapeteasma de către pictoriţa Elena Constantin, s-au refăcut pardoseala şi învelitoarea.
De asemenea, s-au construit două corpuri de chilii-anexe la stăreţie, s-au placat aleile şi soclurile, iar după toate aceste lucrări, sfânta mănăstire a fost pregătită să sărbătorească, în anul 2008, 200 de ani de la ctitorire.
Ca şi construcţie, biserica Mănăstirii Samurcăşeşti este realizată cu o singură turlă impozantă poziţionată pe naos, susţinută de patru arcade sprijinite pe patru coloane masive, cu un pridvor deschis sprijinit de opt coloane de cărămidă în formă de torsadă, iar la exterior este realizată o îmbinare extrem de armonioasă între piatră şi cărămidă aparentă. Din vechea biserică s-a păstrat catapeteasma lucrată în stil brâncovenesc, cu motive vegetale şi florale şi împodobită cu două rânduri de icoane pictate, în partea de sus, şi cu un rând de icoane argintate, în partea de jos.
Din pictura realizată de Gh. Tattarescu au fost păstrate doar două icoane, aflate în colecţia de obiecte religioase a mănăstirii.
Mănăstirea Samurcăşeşti este singura din ţară care deţine un atelier de tâmplărie, după ce pe vremea primului Patriarh al României, Miron, aici se ţeseau borangicul şi mătăsurile fine, apoi covoare olteneşti, iar pe vremea patriarhului Justinian Marina, atelierul s-a transformat într-unul de tâmplărie şi a devenit cunoscut în întreaga ţară pentru priceperea şi sârguinţa măicuţelor.
De asemenea, Mănăstirea Samurcăşeşti are în prezent şi 23 de ha teren arabil pe care îl lucrează tot cele 20 de călugăriţe active din totalul de 45, care alcătuiesc astăzi comunitatea monahală, desigur, cu ajutorul utilajelor agricole, pe care mănăstirea le-a achiziţionat în ultimii ani.
Fotografii din arhiva personală realizate în 30 aprilie 2011 şi 1 mai 2016
Răzvan Moceanu
