Miercuri, 18 mai, se împlinesc 628 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Cozia, construită pe vremea lui Mircea cel Bătrân, la îndemnul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, duhovnic al lui Mircea „întru cele Dumnezeieşti”. Una dintre cele mai autentice nestemate ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mănăstirea Cozia înseamnă o moştenire spirituală şi artistică nepreţuită în istoria poporului român, în cei peste 600 de ani de la întemeiere, mii de călugări vieţuind aici, iar dintre aceştia s-au detaşat ierarhi ajunşi în funcţii importante, dar şi oameni de cultură remarcabili.
La Mănăstirea Cozia a luat fiinţă prima şcoală de copişti şi caligrafi din Ţara Românească şi tot acolo a trăit şi primul imnograf român, Filotei, mare logofăt al Țării Românești.
* * * * *
Ansamblul mănăstiresc de la Cozia este situat la 3 km. nord de staţiunea balneo-climaterică Călimăneşti – Căciulata, pe malul drept al Văii Oltului, la aproximativ 20 de km. nord de oraşul Râmnicu Vâlcea, având hramul „Sfânta Treime”.
Conform unei legende, se pare că la originea construirii mănăstirii se află o „arătare Dumnezeiască” care i s-ar fi dezvăluit voievodului Mircea cel Bătrân (Mircea cel Mare), domn al Ţării Româneşti între anii 1386 şi 1394 şi 1397 – 1418, fiu al lui Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron.
Legenda spune că în timpul unui război pornit de Mircea împotriva ungurilor (sau împotriva otomanilor conform altor interpretări), şi-a stabilit ca sediu al oştii un loc de pe Valea Oltului, denumit „Bivolarilor”. În timp ce dormea în cortul domnesc instalat pe pajiştea din faţa muntelui, voievodul a avut un vis în care i s-ar fi ivit o „arătare Dumnezeiască”, iar a doua zi, dis de dimineaţă, voievodul a hotărât ridicarea, pe acel loc, a unei mănăstiri.
Aşadar, între anii 1387 – 1388, a avut loc ridicarea mănăstirii, un sprijin important în zidirea acestui sfânt lăcaş avându-l Nicodim, duhovnic al domnitorului şi stareţ al mănăstirilor Vodiţa şi Tismana.
Pe o inscripţie aflată la Cozia scrie că: „Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte hramul Prea Sfintei şi Începătoarei de viaţă troiţe, este zidită în temelie de blagocestivul răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrân”.
La 18 mai 1388 a avut loc slujba de sfinţire a mănăstirii, ţinută chiar de Nicodim, iar ca stareţ a fost desemnat ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii sfântului de la Tismana.
Este interesant faptul că, iniţial, denumirea lăcaşului era „Mănăstirea Nucet”, de la cuvântul pecenego-cuman „Koz”, care înseamnă nucă, aluzie la caracterul regiunii, care era cunoscută datorită cultivării nucilor. Ulterior, mănăstirea a primit numele de „Cozia”, după denumire muntelui aflat în vecinătate.
Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391.
În anul 1392, Filotei (sau Filos), mare logofăt al Țării Românești în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un om învățat şi bun cunoscător al limbilor greacă și slavonă, renunță la dregătorie și la cele pământești, luând calea slujirii lui Hristos, călugărindu-se la Mănăstirea Cozia, sub îndrumarea egumenului Gavriil. Aici Filotei deprinde nevoința și rânduiala slujbelor bisericești, ajungând protopsalt și primul dascăl și caligraf în obștea mănăstirilor Cozia și Cotmeana.
În 4 aprilie 1395, Mircea cel Bătrân a înzestrat Mănăstirea Cozia cu două clopote.
Între anii 1395 şi 1396, la Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine, călugării de aici ţesând pe mătase, cu fire din argint şi argint aurit, un epitaf de o frumuseţe aparte, cu tema „Plângerea”, reprezentându-l pe Iisus întins pe „piatra ungerii”, alături de Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul şi de patru îngeri. În limba slavonă, în chenar se află inscripţia ce reproduce troparul din Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântului Vasile: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească; că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor şi merg înaintea Lui cetele îngereşti, cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperind şi cântând cântarea: Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Trebuie spus că acest epitaf de o valoare excepţională s-a păstrat până în zilele noastre, fiind expus la Muzeul Naţional de Artă al României.
În luna mai 1413, Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Batrân, dăruiește Coziei încă un clopot.
Monahul Filotei întemeiază, la 1415, la Cozia, prima școală de caligrafi și copiști din Ţara Românească, fiind dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului, alături de stareţul Sofronie. Filotei este şi autorul unei opere denumite „Pripeale” (sau „Mărimuri”), în fapt o colecție de imnuri de laudă în cinstea marilor sfinți, care se cântă la slujba privegherii în mănăstiri. Opera avea să se răspândească, în secolele XV-XVIII, în mai toate Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanică, spre lauda lui Dumnezeu și a sfinților Săi.
Tot în anul 1415, la 28 martie, printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, mănăstirii Cozia i s-a dăruit „vama de la Genune” adică administrarea punctului de hotar dintre Transilvania şi Ţara Românească, un punct aflat astăzi pe teritoriul comunei Râu Vadului, sat Câinenii Mici, jud. Vâlcea.
La 31 ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân trece la cele veşnice, fiind înmormântat, conform dorinţei sale, la Mănăstirea Cozia.
În anul 1517, Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, a reparat clădirile şi biserica, înzestrând-o cu icoane şi mai frumoase şi tot în această perioadă se construieşte un bazin de apă cu fântână arteziană în mijloc – denumit havuz – şi o cişmea.
În anul 1520, Gavriil Protul descrie mănăstirea, în Viaţa Sfântului Nifon, în care se arată că: “Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”.
În perioada domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul în Ţara Românească, adică între anii 1577-1583 şi 1585-1591, s-a reabilitat paraclisul construit lângă biserică, care avea hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ansamblul monastic a fost, din nou, refăcut, fiind recondiţionate picturile din naosul şi altarul bisericii, de către zugravul Preda şi cei trei fii ai săi, iar alţi trei zugravi – Andrei, Constantin şi Gheorghe – au pictat pridvorul.
În anul 1657, la 20 iunie, are loc vizita la Monăstirea Cozia, a lui Paul de Alep, ucenic, arhidiacon şi secretar al Patriarhului Macarie al Antiohiei, care descrie astfel aşezarea: „Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea unui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie. Drumul către această din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi.”
Tot în această perioadă, în anul 1696, Mardarie Cozianul a alcătuit un „Lexicon” slavo-român necesar şcolii mănăstireşti, îar în anul 1772, şcoala de la Cozia este menţionată de Arhimandritul Ghenadie, care scria că venit la Cozia „din mică copilărie”, ca să „înveţe şi carte”.
În anul 1821, pe vremea în care la Cozia era egumen Teodosie Mărgărit Arhimandritul, Alexandru Ipsilanti s-a refugiat la aici după înfrângerile succesive suferite de eteriști. Turcii l-au urmărit, iar ctitoria lui Mircea cel Bătrân a fost asediată și avariată grav, clopotnița a fost devastată, dar turcii nu au furat clopotele, limitându-se la căutarea „tainiței” – o încăpere secretă în care erau depozitate valorile mănăstirii în caz de asediu. Însă egumenul Teodosie avusese grijă să pună la adăpost toate valorile Coziei în casa vămii împărătești de la Lazaret, iar alte 14 lăzi cu odoare sfinte au fost date pentru păstrare preotului din Boița.
În secolul al XIX-lea, au fost reconstruite chiliile de pe latura vestică a mănăstirii şi au fost reclădite pavilioanele din faţă, însă în anii următori toată această muncă de refacere a ansamblului au fost în zadar, iar către începutul secolului XX sfîntul lăcaş a fost practic desfiinţat, devenind pe rând, temniţă – începând cu anul 1880, apoi azil – din anul 1893 şi cazarmă, iar pe perioada Primului Război Mondial, biserica a fost transformată în … grajd pentru cai.
Despre desfiinţarea mănăstirii şi transformarea ei în temniţă, scria cu mânie însuşi Mihai Eminescu, care la 12 septembrie 1882 aşternea câteva rânduri extrem de tăioase în ziarul Timpul: „Cozia, unde e îmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e îmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie !”.
În anul 1903, arhitectul Petre Antonescu subliniază pentru prima dată importanţa edificiului bisericesc de la Cozia, arătând că acesta „reprezintă tranziţia între stilul bizantin copiat exact la noi după acela al bisericilor greceşti din veacul al XIII-lea (Teotocos din Constantinopol şi Sfinţii Apostoli din Salonic) şi între stilul bizantin împământenit cu totul în ţara românească”.
Începând cu anul 1928, mănăstirea a intrat din nou într-un amplu proces de restaurare, iar în anul 1936, mormântul voievodului Mircea cel Bătrn a fost acoperit cu o nouă piatră funerară, pe care au fost aşternute cuvintele lui Iorga: “Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418.” La 15 mai 1938, piatra de mormânt a fost înlocuită cu o alta, adusă din Bulgaria, pe care scrie: “Aici odihnesc rămaşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418.”
Din punct de vedere arhitectural, curtea mănăstirii este delimitată de ziduri groase din piatră, la colţuri aflându-se turnuri de apărare, chiliile aveau în faţă galerii şi pridvoare, iar în faţa bisericii, pe deal, şi de jur-împrejurul mănăstirii, se desfăşoară livezi, vii, imaşuri şi păduri care aparţin călugărilor.
Biserica Mănăstirii Cozia are un plan trilobat, fiind realizată din blocuri mari de piatră şi cărămidă, faţadele sculptate fiind inspirate din arhitectura lăcaşurilor de la Ravaniţa şi Krusevaţ din zona Moravia, din Serbia.
Pronaosul bisericii păsetrază încă fragmente din pictura bizantină originală, iar interiorul are ca elemente definitorii tinda cu trei arcade, plafonată de o boltă sferică.
La intrarea în biserică se află fresce realizate de artişti sârbi, iar figurile celor doi arhangheli, Gavriil şi Mihail, zugrăviţi în dreapta şi în stânga uşii ce dă spre choră, sunt considerate printre cele mai frumoase picturi din bisericile româneşti.
În partea de miazăzi a pronaosului este zugrăvit chipul Sfântului Nicodim de la Tismana, iar în naos este pictat portretul ctitorului Mircea cel Bătrân, dezvăluit în costum de cavaler cruciat, ţinând în mâini macheta Mănăstirii Cozia, avându-l alături pe fiul său, Mihail, care i-a fost, începând cu anul 1408, asociat la domnie.
În pronaosul Mănăstirii Cozia se găsesc mormintele voievodului Mircea şi al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită dupa moartea fiului ei, asasinat la Câmpia Turzii, la 9 august 1601.
Pe latura estică a mănăstirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte şi podoabe de cult, remarcându-se Evanghelia lui Varlaam din anul 1644 şi Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, din anul 1673.
Peste drum de Mănăstirea Cozia se află bolniţa, închinată Sfinţilor Apostoli, care a fost zidită între anii 1542-1543, de către voievodul Petru de la Argeş, numit şi Radu Paisie, interesant fiind că pictura originală se păstrează până astăzi. În perioada 1880-1920, cât timp biserica mănăstirii a fost grajd iar ansamblul mănăstiresc a fost temniţă, azil sau cazarmă, obştea mănăstirii a locuit în jurul acestei biserici, tot aici fiind săvârşite şi sfintele slujbe.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi un alt eveniment legat de istoria mănăstirii, „Pacea de la Cozia”, care a pus capăt celei de-a cincea mineriade postdecembriste, în 22 ianuarie 1999, după Bătălia de la Costeşti, în care jandarmii au fost umiliţi, după care ortacii conduşi de Miron Cosma au ajuns la Râmnicu-Vâlcea şi după ce preşedintele Emil Constantinescu a instaurat starea de urgenţă, care a determinat poziţionarea de transportoare şi tancuri ale armatei pe Dealul Negru, pentru a bloca accesul spre Piteşti.
Atunci premierul Radu Vasile a mers la negocieri, la Mănăstirea Cozia şi după 4 ore de discuţii cu liderul lor, Miron Cozma, în prezenţa PS Ioan Selejan, episcopul Harghitei și Covasnei, s-a decis renunţarea la închiderea a două mine, neînceperea urmăririi penale a liderilor minerilor şi intoarcearea acestora în mină, un fapt inedit fiind fuga premierului pe geamul bucătăriei mănăstirii, pentru a scăpa de întrebările ziariştilor. Se ştie că după finalizarea negocierilor, Radu Vasile şi Miron Cozma au părăsit sala de oaspeţi a Mănăstirii Cozia, şi au mers să se roage împreună la altarul mănăstirii şi să aprindă o lumânare.
Răzvan Moceanu
