„Iară, Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre nume Daniil, şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovit ruga. Şi după ce şi-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă mănăstire acolo, în numele Sfântului Gehorghe, să fie framul bisericii.” – Ion Neculce
Joi, 28 martie, se împlinesc 528 de ani de la începerea lucrărilor de construcţie a Mănăstirii Voroneţ, ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, o biserică simplă cu pereţii exteriori ornaţi în fresce care ilustrează scene din Sfânta Scriptură, ridicată în mijlocul unei păduri de brazi de la poalele Carpaţilor. Biserica a fost construită în doar 3 luni şi 3 zile, o perioadă foarte scurtă pentru acele vremuri, fiind, în fapt, simbolul unei rugăciuni pentru salvarea Ţării Moldovei de asaltul cotropitorilor.
Aşezământul monastic de la Voroneţ datează din perioada domniei lui Alexandru cel Bun, aici existând, iniţial, o biserică de lemn construită cel mai probabil între anii 1400-1410, care a fost distrusă de un incendiu, în anul 1485, când au ars nu numai biserica veche, cu temelie de piatră, ci şi construcţia din lemn, dar şi anexele şi chiliile, conform unor descoperiri arheologice recente.
Existenţa Mănăstirii Voroneţ este strâns legată de două personalităţi importante în istoria culturii şi civilizaţiei noastre.
Ştefan cel Mare, domn al Moldovei timp de 47 de ani (1457-1504), a zidit nu mai puţin de 44 de mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, câte una după fiecare luptă câştigată, şi a purtat războaie cu turcii într-un interval de 10 ani (1474 – 1484).
Daniil Sihastrul, a fost un pustnic ortodox, renumit duhovnic şi sfetnic al domnitorului Ştefan cel Mare, devenit egumen al Mănăstirii Voroneţ. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în şedinţa din 20-21 iunie 1992 a Sfântului Sinod, cu numele de „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” şi ziua de prăznuire a fost stabilită la 18 decembrie.
La vârsta de 16 ani, el s-a călugărit la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi, primind numele David. După o perioadă se retrage la Mănăstirea „Sfântul Laurenţiu” de lângă satul Vicovu de Sus, unde a primind numele de schimnic – Daniil şi s-a retras într-o zonă împădurită şi greu accesibilă de pe valea pârâului Viţău în apropierea actualei localităţi Putna, unde a găsit o stâncă în care a dăltuit un paraclis, care îi slujea drept chilie.
În anul 1451 aici sosşte Ştefan cel Mare, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, la Reuseni, iar pustnicul Daniil îi prooroceşte acestuia că în curând va deveni domnitor al Moldovei, lucru care se va confirma în anul 1457.
La îndemnul lui Daniil Sihastrul, Ştefan cel Mare construieşte Mănăstirea Putna în anul 1466, care a fost sfinţită patru ani mai târziu.
Daniil se retrage apoi la Voroneţ, pe malul unui pârâu, sub stânca Şoimului, unde îşi continuă viaţa monahală.
În anul 1476, el primeşte din nou vizita lui Ştefan cel Mare, care, după înfrângerea de la Războieni, îi cere sfatul.
Daniil Sihastrul prevede biruinţa domnitorului în luptele cu cotropitorii, iar în amintirea ultimei victorii împotriva turcilor, domnitorul decide să construiască, în anul 1488, Mănăstirea Voroneţ.
Lucrările de construcţie încep la 26 mai în acel an, iar când lucrările se apropiau de final, Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii prin actul de la 17 august 1488, moşia Ştilbicani.
La 14 septembrie 1488 are loc sfinţirea mănăstirii, iar după acest moment, Daniil se mută de la chilie în mănăstire, unde îşi petrece ultima parte a vieţii, fiind ales egumen.
Biserica nou construită a preluat vechiul hram al „Sfântului şi Slăvitului Marelui Purtător de Biruinţă Gheorghie”.
Mănăstirea devine, încă de la început, un remarcabil centru de credinţă şi cultură al Moldovei medievale, iar prezenţa monahului Daniil la Voroneţ este considerată esenţială pentru viaţa duhovnicească deosebit de înaltă care a existat aici.
Ştefan cel Mare a dăruit mănăstirii de-a lungul vieţii nu numai o serie de moşii dar şi mai multe cărţi extrem de valoroase – printre acestea aflându-se Tetraevanghelul din 1490 -, veşminte şi odoare bisericeşti.
În anul 1490, la Voroneţ se înfiinţează o „scriptorie”, în care erau copiate cărţile necesare oficierii slujbei religioase, cel mai bun exemplu fiind copierea Tetraevanghelului de către călugărul Pahomie.
Tot aici, a fost înfiinţată, ca şi la alte mănăstiri, o şcoală de slavonie unde erau aduşi pentru educaţie copii de boieri şi de preoţi care învăţau pentru a deveni copişti de cărţi, preoţi, dascăli pentru biserici şi şcoli, sau dieci (scriitori la cancelaria domnească) pentru cancelariile ţinuturilor şi oraşelor.
În anul 1496, Daniil trece la Domnul, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Voroneţ, iar pe piatra sa de mormânt, realizată la dorinţa lui Ştefan cel Mare, stă scris: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”.
După moartea lui Ştefan cel Mare, în 1504, urmaşii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, dăruiesc sau confirmă anumite donaţii către mănăstire, donaţii care se realizau, de regulă, cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, sau a altor sărbători religioase.
În anul 1547, un ucenic al lui Daniil Sihastrul, Mitropolitul Grigorie Roşca, cărturar cu preocupări largi, a mărit biserica adăugându-i pe latura vestică un pridvor închis, după care a trecut la împodobirea întregului lăcaş cu picturi pe faţade. Tot atunci a fost pictat şi interiorul pridvorului.
În jurul anilor 1550 – 1560, aici este realizată „Pslatirea voroneţiană”, un manuscris care, spre deosebire de celelalte Psaltiri vechi, prezinta mai întâi textul slavon al Psalmilor şi apoi traducerea lor în limba română, frazele româneşti alternând cu cele slavone.
La 27 martie 1598, la hramul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, Ieremia Movilă dăruieşte mănăstirii „1 bute săcară, 1 bute slad, 1 poloboc vin, 1 poloboc stridie, 3 camene pietre ciară, 6 taleri de chieltuială, 3 zloţi la tămîie”.
La 21 aprilie 1614, Ştefan Tomşa voievod vine cu o nouă ofrandă, iar la 7 noiembrie 1733, Constantin Mavrocordat acordă mănăstirii Voroneţ „din vama mare cîte 2 ocă de untdelemn şi cîte 8 dramuri tămâe pe lună ca să fie pentru luminarea înaintea sfintelor icoane”.
Pe perioada egumenului Macarie (1756-1782), Voroneţul cunoaşte o dezvoltare remarcabilă a vieţii monahale: se construiesc noi chilii, este reparată biserica, se remediază majoritatea proprietăţilor mănăstirii şi se realizează, în anul 1775, o „Condică de averi de tot felul”, ale Voroneţului.
În anul 1775 are loc anexarea teritoriului din Nord-Vestul Moldovei de către Imperiul Habsburgic, urmând diminuarea privilegiilor şi drepturilor pentru bisericile şi mănăstirile ortodoxe, înfiinţându-se, în cele din urmă, un fond bisericesc pentru controlul veniturilor acestora, dar moşiile mănăstirilor, inclusiv ale Voroneţului, au fost secularizate.
În 1785, biserica Mănăstirii Voroneţ a devenit parohială, mare parte din lucrurile de preţ ale acesteia fiind mutate la mănăstirile Putna, Suceviţa şi Teodoreni.
Voroneţul se regăsea, astfel, printre cele 23 de mănăstiri de aici, care au fost desfiinţate, călugării fiind obligaţi să părăsească mănăstirea, iar chiliile s-au transformat, cu timpul, în ruine. Din foştii lucrători de pe pământurile mănăstirii s-a constituit satul Voroneţ, iar biserica a folosit pentru oficierea slujbelor pentru aceşti locuitori.
În anul 1918, biserica fostei mănăstiri Voroneţ este declarată monument istoric, iar autorităţile de la acea vreme au impus evitarea unor activităţi care ar fi putut duce la deteriorarea ansamblului.
În anii comunismului, Voroneţul a devenit „monument istoric şi de artă”, lumânările şi slujbele sunt complet interzise, şi sunt realizate lucrări de restaurare, mai ales pentru a proteja pictura exterioară.
La 14 martie 1991, prin decizia nr. 1 a Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Mănăstirea Voroneţ îşi reia viaţa monahală după nu mai puţin de 206 ani, fiind realizată aici o obşte de maici, prima Stareţă a Mănăstirii Voroneţ, fiind numită Stavrofora Irina Pântescu.
Arhitectura bisericii, o construcție din zid de piatră, gros de peste un metru, este considerată reprezentativă pentru stilul moldovenesc, cu caracteristici bizantine, având naosul cu abside de formă triconică, împărţirea în altar, naos şi pronaos, cu un sistem de boltire. Sunt prezente, de asemenea, elemente ale goticului târziu – date fiind contraforturile exterioare, înălţimea bisericii, modul de cioplire a pietrei, ori chenarele uşilor şi ferestrelor sub formă de arc frânt.
Tot în interiorul bisericii impresionează jilţurile şi stranele din secolul al XVI-lea, precum şi mormintele lui Daniil Sihastrul, din pronaos şi al mitropolitului Grigore Roşca, din pridvor.
Pictura interioară, realizată în anul 1496, după modele din iconografia bizantină, surprinde prin gama cromatică cu nuanţe grave, dar şi prin claritatea desfăşurării iconografice, marcată de expresivitate. Aici impresionează mai ales scenele din naos şi altar, de o solemnitate şi monumentalitate remarcabile: Ciclul patimilor şi tabloul votiv al domnitorului Ştefan cel Mare – în naos, respectiv Cina cea de Taină, sau Spălarea picioarelor – în altar.
Însă cea mai importantă valoare artistică a mănăstirii, o capodoperă a Renaşterii în sud-estul Europei, este considerată pictura exterioară a bisericii, realizată cel mai probabil de pristavul Marcu, la numai un an de la moartea lui Petru Rareş, care aparţine epocii acestui domnitor – alături de cele de la Probota, Humor, Moldoviţa şi Arbore. Aceasta dă, în mare măsură, strălucirea şi faima Voroneţului, şi face ca Mitropolitul Grigorie Roşca să fie considerat al treilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Voroneţ – după Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfântul Daniil Sihastrul.
Scenele biblice zugrăvite aici sunt considerate însufleţite, fireşti, întruchipând cel mai reuşit ansamblu artistic al artei feudale moldoveneşti.
Frescele exterioare, în care predomină verdele şi albastrul, impresionează prin detaliile compoziţiei, iar scena Judecăţii de Apoi – realizată pe faţada de vest, este realmente impresionantă.
Celelalte faţade ale pridvorului prezintă teme de care Mitropolitul Grigorie Roşca se ataşase în mod special: spre sud, Viaţa Sfântului Nicolae şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe contrafort Sfântul Gheorghe omorând balaurul, spre nord Vămile văzduhului, o temă frecventă la clădirile monahale.
Interesant este şi faptul că frescele exterioare au în compoziţie şi elemente folclorice – cum sunt buciumele la care suflă arhanghelii.
Pe peretele de sud întâlnim cel mai abundent celebra culoare cunoscută ca albastru de Voroneț – un misterios pigment natural care trece de la albastru la verde în funcție de umiditatea ambientului. Acest albastru este considerat de specialiștii în arte plastice unic în lume și este comparat cu roșul lui Rubens sau verdele lui Veronese. Celebrele culori albastru de Voroneţ, roşu de Humor sau verdele mănăstirii Arbore au rezistat peste 450 de ani ploilor şi îngheţurilor, cercetătorii descoperind că la baza albastrului de Voroneţ stă o rocă albastră numită azurit, extrasă în prezent numai din mine aflate în China, Franţa sau Africa.
Mănăstirea Voroneț este situată în fostul sat Voroneț, în prezent cartier al orașului Gura Humorului, la 36 km de Suceava, accesul fiind posibil de pe Dealul Gura Humorului.
„Blândul şi tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinţi ai Moldovei şi ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne aşteaptă la Sfânta Mănăstire Voroneţ pentru a ne învăţa să urcăm spiralele interiorităţii în lumina de un albastru orbitor a vieţii trăite întru Duh şi Adevăr. Albastru întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor.” – Monahia Gabriela Platon
Fotografii din arhiva personală, realizate în iulie 2012
Răzvan Moceanu
