La 80 de ani de la premiera mondială, opera lui Enescu este prezentată la Royal Opera House, pentru prima dată
THE INDEPENDENT (Marea Britanie), 25 mai 2016 – Unele figuri din lumea artistică par să aibă talent suficient cât pentru patru ființe obișnuite. Un astfel de personaj este întru totul remarcabilul George Enescu: compozitor, pianist, violonist, dirijor și profesor, cu siguranță cel mai celebru muzician născut vreodată în România. Viața lui este demnă de un blockbuster la Hollywood, sfâşiată de o tragedie personală, încheiată în exil. Iar opera Oedipe, pe care el a considerat-o capodopera sa, este abia acum pusă în scenă, pentru prima dată, la Royal Opera House, la 80 de ani de la premiera mondială. Enescu s-a născut în 1881, într-un sat românesc, Liveni, care a fost redenumit după el. La vârsta de trei ani era captivat de sunetul viorii și de muzica populară din țara lui natală. În curând a fost remarcat ca un copil minune, și la frageda vârstă de șapte ani a fost trimis să studieze muzica la Viena. Mai târziu, s-a îndreptat spre Conservatorul din Paris, unde a devenit elevul lui Jules Massenet, la compoziţie, și ulterior, al lui Gabriel Fauré; Poema Română a fost interpretată la Colonne, la Paris, când avea 17 ani.
La început, şi-a împărțit timpul între Paris și București. În acest din urmă oraş, tânărul muzician a devenit un favorit al Reginei Elisabeta a României, ca poetă, cu pseudonimul Carmen Sylva, și a compus muzică pentru unele dintre poeziile ei. La Paris, elevii lui la vioară erau stele în devenire, cum ar fi Yehudi Menuhin, Ida Haendel, Ivry Gitlis și Arthur Grumiaux. Menuhin declara: „Pentru mine, Enescu este ființa umană cea mai extraordinară, cel mai mare muzician, cea mai puternică influență pe care a avut-o cineva vreodată asupra mea”. În ceea ce privește influențele asupra lui Enescu, acestea au fost extrem de variate. A fost destul de norocos să se nască într-o perioadă tumultuoasă de creativitate muzicală; compozitorii de pretutindeni căutau o nouă individualitate, de multe ori pentru a se elibera de impactul copleșitor al lui Wagner. Acest lucru era valabil mai ales la Paris, unde Faure îşi încuraja elevii să găsească filoane muzicale unice.
Enescu nu a fost o excepție. Muzica lui are tuşe de la Wagner, dar şi de la Debussy, precum și limbajul armonic şi ritmic distinctiv al muzicii populare românești; măiestria tehnică a instrumentelor sale l-au făcut să îşi provoace interpreţii în acest sens. Compozițiile sale, inclusiv Rapsodiile Române, simfoniile gigantice şi muzica de cameră și lucrările pentru pian intense, uimitor de originale, alcătuiesc un tot, cu fluxul lor neîncetat de idei. Opera sa fundamentală, totuşi, a fost Oedipe, singura sa operă: o ţesătură muzicală ambițioasă, infinită, care urmărește viața lui Oedip de la naștere, prin tragedia tebană, până la scena finală a transcendenţei. Opera încorporează nenumărate stiluri: tonurile melodramatice se îmbină cu efectele impresioniste sclipitoare şi descrierea aproape filmică asemănătoare cu cele ale lui Debussy. Există chiar și un accent muzical singular reprezentând moartea Sfinxului.
Așadar, unde a fost Oedipe toată viața noastră? Și unde a fost toatăş creaţia lui Enescu? Era în 1910 când compozitorul, fascinat de o pies a lui Sofocle, Oedip Tiran, jucată la Paris, a conceput ideea de a crea o operă. Primul spectacol, însă, a avut loc abia în 1936. Leo Hussain, dirijorul britanic care îşi face debutul la Royal Opera House cu opera, sugerează că această perioadă îndelungată de creație a fost complexă. „Parțial, a fost o piesă dificil de scris, pentru că știa că vrea să fie capodopera sa”, spune el. Perfecţionarea orchestrației a durat nouă ani. „Am impresia că a fost scrisă foarte repede, dar finisată foarte lent, Enescu rafinând-o, adăugând, scoţând din ea, fiind obsedat de ea. Și el era, de asemenea, un om foarte ocupat”.
Această operă cu multiple fațete și, uneori, turbulentă, este dedicată marii iubiri a lui Enescu, având tot atâtea faţete şi turbulenţe: Maria, prințesa Cantacuzino, prin prima ei căsătorie. Povestea ei este încărcată cu sugestii de instabilitate mentală, infidelitate și, ca urmare a unei relații cu filosoful Nae Ionescu, o tentativă de suicid ,în care ea şi-a turnat acid pe propria față. Ea și Enescu s-au căsătorit, după o relație de lungă durată, cu întreruperi, la un an după premiera Oedipe. În cele din urmă, Enescu a fost prins în valurile violente ale progresului secolului 20; aceasta poate explica neglijarea operei Oedipe, dat fiind că o premieră în 1936 nu prea era momentul ideal, cu al doilea Război Mondial iminent. El a petrecut anii războiului în România, dar în 1946 a plecat la Paris, pentru a scăpa de noul regim comunist. După ce a suferit un accident vascular cerebral, în timp ce dirija la Londra, în 1950, a trăit apoi în capitala franceză, unde a murit în 1955. Se spune că Maria a trebuit să împiedice agenții secreți români să îi răpească trupul pentru a-l duce la București, ca parte a patrimoniului naţional. Acum este timpul pentru a vedea dacă opera magna a sa se poate stabili aici. Și, cu o producție testată a lui Àlex Ollé și Valentina Carrasco de la compania catalană La Fura dels Baus, şi o distribuţie de excepţie, inclusiv Johan Reuter, Sir John Tomlinson și Sarah Connolly, pentru a numi doar câţiva, ar trebui să aibă cea mai bună șansă. „Este o poveste cu un impact colosal, o provocare uriașă, și o noapte mare pentru operă”, crede dirijorul Leo Hussain. „Abia aştept să o vadă lumea”.
/Jessica Duchen/
