La încheierea Festivalului de Film de la Cannes, duminică seara, juriul festivalului ne-a reamintit ce umbră mare a proiectat o anume ţară mică asupra acestei adunări.
Regizorul român Cristian Mungiu a primit premiul pentru regie (l-a împărţit cu regizorul francez Olivier Assayas) pentru „Bacalaureat”, o poveste-parabolă despre un tată care depăşeşte limitele eticii în numele familiei sale. Trofeul a devenit cel mai nou premiu primit de o ţară care, cu scuzele de rigoare pentru Donald Trump, pur şi simplu pare să câştige, să câştige şi iar să câştige.
Au trecut fix 11 ani de când „Moartea dlui Lăzărescu” al lui Cristi Puiu, despre modurile în care un sistem de asistenţă de sănătate îl abandonează pe un muribund, a primit premiul Un Certain Regard la Cannes, declanşând aşa-zisul Nou Val Românesc. Doi ani mai târziu Cristian Mungiu câştiga Palme d’Or pentru drama sa despre un avort din altă epocă, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.
De atunci, românii au venit mereu cu lucrări complexe, interesante şi subtile, cu consecvenţă, an de an, adesea folosindu-se de caracteristicile lor cadre lungi şi minimalismul riguros. „California Dreamin'”, „12:08 Est de Bucureşti”, „Dincolo de dealuri” şi „Poliţist, adjectiv” au câştigat toate premii majore la Cannes în ultimii ani. Dacă n-aţi văzut niciodată drama despre infidelitate a lui Radu Munteanu, „Marţi, după Crăciun”, prezentă la Cannes în 2010, uitaţi-vă diseară la ea pe internet; vă va face imediat viaţa de trei ori mai profundă. Alte filme, cum ar fi „Poziţia copilului”, „Amintiri din epoca de aur” şi „Aurora” îşi au toate propriile merite. Acesta este mai puţin un nou val, cât un brizant persistent.
Însă plaja poate deveni un loc aglomerat, dacă îmi permiteţi să abuzez de aceeaşi metaforă (lucru pe care românii nu l-ar face niciodată). Şi chiar dacă ţara sud-est europeană continuă să reprezinte o mişcare cinematografică surprinzător de puternică – Puiu a avut şi el un nou film la festivalul din acest an, excelentul „Sieranevada” (este o dramă despre o reuniune combustibilă de familie cum nu aţi mai văzut vreodată) – gaşca de la Bucureşti a ajuns oarecum la o răscruce.
Cât să mai continui cu un stil care te-a servit bine, dar care, ca oricare alt stil, s-ar putea perima, este o întrebare încă fără răspuns, după cum este şi provocarea de a te ţine de treabă într-o ţară în care până şi conducătorii recunosc că nu şi-au ajutat regizorii.
Şi poate cel mai incert dintre toate este deznodământul rivalităţii suficient de încărcate cu tensiune subtilă încât să fi putut să păşească şi să se aşeze (pentru o perioadă adecvat de lungă de timp) într-o dramă cinematografică românească.
Vedeţi voi, pentru că Puiu a iniţiat mişcarea, însă Mungiu a adus-o la linia de finiş a premiului Palme d’Or, primul este un pic urzicat în legătură cu toată treaba. Şi pentru că Mungiu ştie foarte bine că Puiu gândeşte asta – şi fiindcă Puiu consideră că stilul său a fost copiat de alţii – ei bine, vedeţi de ce lucrurile pot deveni un pic spinoase.
Şi fiindcă ei sunt atât de diferiţi în ce priveşte personalitatea – Puiu, bărbatul dintr-o bucată şi artistul exigent; Mungiu, liderul extrovertit şi sofisticat – există aici suficient condiment cât pentru un platou gigantic cu jumări.
Ambii regizori sunt prea maturi, sau profesionişti, pentru a o discuta deschis. Dar ea planează acolo, indiscutabil, imediat sub suprafaţa apei.
„Cred că în definitiv e mai degrabă un lucru bun că acest festival susţine acest gen de cinematografie şi că oamenii îi dau atenţie„, a declarat Puiu. „Dar eu cred că este evident. Ce s-a întâmplat a fost că eu am primit acest premiu la Cannes, şi atunci o mulţime de regizori au văzut asta, şi a impus acest stil – cinematografie directă, realism românesc, neo-realism, realism negru, oricum aţi vrea să-i spuneţi. Pentru că eu am făcut un film în 2001 şi pe acela nu l-a copiat nimeni„, a afirmat el, referindu-se la „Marfa şi banii” o mică bijuterie neglijată de film de călătorie, iar apoi a făcut aluzie la filmul lui Mungiu „Occident”, din 2002, care nu a fost în stilul Noului Val Românesc.
Câteva zile mai târziu, când Mungiu a discutat cu ziarul nostru, el a oferit o recunoaştere un pic mai timidă a tensiunii.
„Adevărat, cu toţii eram influenţaţi de filme care se făceau în ţară şi care aveau succes„, a declarat el. „Dar atunci când apelezi la viaţă pentru inspiraţie, şi nu la filme, şi încerci să aduci viaţa pe ecran, poţi sfârşi cu anumite tipuri de filme.„
Rivalităţile din cinematografie sunt stranii. Pentru că regizorii nu ajung de fapt să aibă şansa de a concura direct unul cu celălalt – selectarea ambelor filme, „Bacalaureat” şi „Sieranevada”, în competiţia de la Cannes anul acesta este maximul de apropiere la care se poate spera să se ajungă – ele nu se pot manifesta, de exemplu, precum un meci unu-la-unu între Kevin Durant şi Steph Curry [sportivi americani – n.trad.]. Însă cine poate revendica mantia liderului, mai cu seamă într-un loc aşa de mic precum România, este esenţial. Lumea autorilor americani are spaţiu suficient pentru Spike Lee şi Richard Linklater şi Steven Soderbergh şi alţi deschizători de drumuri. O ţară ca România, cu mai puţin de a cincisprezecea parte din populaţia SUA, ar putea acomoda mai puţini.
„Cred că Puiu este spărgătorul de gheaţă şi a avut forţa şi personalitatea foarte stranie necesare pentru a fi un personaj care conduce. El este creatorul de context„, a declarat Corina Şuteu, ministrul român al culturii, într-un interviu acordat ziarului nostru în America, menţinându-se admirabil de neutră, după cum şi este de înţeles. „Iar Mungiu este forţa care a răzbit.”
Ea a adăugat: „Avem aceşti poli opuşi. Puiu este cel îndrăzneţ, cel care a pus lucrurile în mişcare, iar Mungiu le-a consacrat şi le-a stabilizat.”
Născuţi la un an diferenţă (Mungiu, în aprilie 1968, este cel mai tânăr) şi crescând în momente istorice similare, ei s-au hrănit cu aceleaşi influenţe. Multe dintre preocupările cinematografiei româneşti, şi ale lui Mungiu şi Puiu în special, se referă la o ţară care teoretic ar fi trebuit să fi repudiat şi să scape de corupţia caracteristică perioadei comuniste. Dar iată însă că, la peste un sfert de veac după execuţia lui Nicolae Ceauşescu, aceste filme arată clar că acolo au rămas vestigii ale vechiului sistem şi auto-justificări similare.
„Bacalaureat” se concentrează pe un bărbat, Romeo, care practic nu vrea decât ca fiica sa, pe punctul de a deveni absolventă de liceu, să aibă şansele de care el nu avusese parte – şi este dispus să se facă luntre şi punte în moduri care cu siguranţă ies din sfera eticii pentru a se asigura că acest lucru se va întâmpla.
„Trăim într-o lume şi societate care nu este foarte morală, însă este constituită din oameni care cred că ei sunt morali„, a afirmat Mungiu. „Provin dintr-o ţară în care toată lumea vorbeşte despre corupţie, dar cu toţii dau vina pe altcineva. Poţi crea o mulţime de probleme în acest mod – ce este compromis şi ce este doar lene?„
Puiu, pe de altă parte, analizând cum evoluează diverse tensiuni familiale în al său „Sieranevada”, vine şi cu o critică despre responsabilitatea individuală, în condiţiile în care rudele aflate la un priveghi (în vreme ce aşteaptă o masă care, în stilul lui Godot, pare mereu că nu va mai veni vreodată) exprimă opinii contradictorii în privinţa a orice, de la vechi nemulţumiri personale şi până la teorii despre atentatele de la 11 septembrie 2001.
„Eu cred că este foarte grav ceea ce se întâmplă. Trebuie să ne bazăm pe vreun fel de adevăr. Şi priveşti în jur şi el este imposibil de găsit„, a declarat Puiu. „Noi tot spunem că ăsta este adevăr, şi tot uităm şi ne permitem nouă înşine să alegem calea confortabilă, şi nu ne punem întrebări care să ne pună în discuţie propriile decizii, iar nu deciziile altora.„
El a continuat: „Tindem să credem «asta s-a întâmplat pe 11-09-2011 în SUA», dar nu ştim nimic despre ce se întâmplă la un pas de noi. Aceasta este un fel de iluzie, un mod de a scăpa de responsabilităţile reale.„
Dacă acestea vi se par nişte seturi similare de preocupări, ei bine, ironia rivalităţii Puiu-Mungiu este aceea că, lăsând deoparte unele mici diferenţe stilistice şi de altă natură, filmele lor nu le vor părea fundamental diferite celor mai mulţi spectatori. (Lucru care, evident, subliniază şi el rivalitatea – dacă treaba asta este atât de specifică, atunci poate exista loc pentru mai mult de unul la vârf?)
Până şi simplul fapt că realizează aceste filme este în sine remarcabil. Un program de stimulare prin scutire de impozite, atât de esenţial pentru producţia de film din numeroase ţări, este inexistent în România. Cultura filmului, în general, a bătut în retragere. De la căderea comunismului numărul cinematografelor s-a diminuat de fapt – şi încă drastic, de la aproape 450 în 1990 la vreo 130 în zilele noastre. Situaţia din ţară, cu alte cuvinte, este mult mai proastă decât ar putea să pară ca urmare a senzaţiei pricinuite în lumea festivalurilor.
Şuteu, numită cu mai puţin de o lună în urmă cu misiunea de a reforma modul în care statul finanţează artele, afirmă că regimurile anterioare nu au susţinut suficient filmul.
„Cred că oamenii precum Puiu şi Mungiu au făcut-o în ciuda sistemului„, a declarat ministrul, care într-o funcţie anterioară, de şefă a institutului cultural românesc din New York, a contribuit la înfiinţarea unui festival de film dedicat Noului Val Românesc. „Treaba noastră este să ne asigurăm că au sprijinul pe care ei nu l-au avut. Este să susţinem oamenii care fac film, nu vechiturile din zilele în care oamenii doar primeau bani, fără a produce nimic.”
Şuteu presează pentru o lege care ar institui un sistem de rabat şi speră de asemenea să creeze stimulente pentru construcţia de noi cinematografe de artă. (Desigur, după cum v-o poate spune oricare realizator american independent de film, uneori creativitatea cea mai bună se naşte din cele mai dure constrângeri.)
Cât în ceea ce priveşte motivul pentru care ţara a venit cu atâtea chestii de calitate, Şuteu are o teorie interesantă. În locul explicaţiilor standard de natură socială, despre nevoia post-comunistă de a înţelege trecutul şi/sau de a critica presupusele progrese înregistrate de atunci, ea o pune în seama presei din anii ’70 şi ’80, perioadă în care mulţi dintre aceşti regizori au crescut. „Nu prea era mult film românesc la TV. Astfel că vedeam filme franceze, germane, britanice, ruseşti. Era o educaţie indirectă prin film, şi chiar dacă ulterior comunismul a interzis multe dintre acele filme, noi ne-am alimentat din acest univers… Istoria lumii a devenit istoria noastră”, a afirmat ea.
Ea a adăugat, într-o figură de stil est-europeană, că „Este ca şi cum ai trăi la Veneţia şi ai avea un simţ al frumuseţii.„
Numărul filmelor româneşti prezente la Cannes anul acesta, în toate secţiunile, a fost, fapt remarcabil, al treilea ca mărime, depăşit doar de marile forţe cinematografice Franţa şi SUA. Efectul Noului Val a fost atât de deplin, încât filmul care a făcut cea mai mare senzaţie printre critici la festival – pelicula germană „Toni Erdmann”, înfiptă hotărât în tradiţia vest-europeană a comediilor umane serioase – chiar îşi are o mare parte din acţiune desfăşurându-se la Bucureşti, consecinţă a faptului că regizoarea lui, Maren Ade, a considerat interesantă România în calitate de fundal cinematografic.
Din perspectivă istorică, valurile nu durează mult; spectatorii se plictisesc şi regizorii devin nerăbdători, lăsând toată acea energie să se risipească.
Unii au început să pună discret la îndoială stilul Noului Val, care, oricât de bine executat ar fi, se poate apropia de clişeu. (Dacă ar fi ştiut mai mulţi oameni despre cinematografia românească, ar fi fost numai bună pentru o parodie la [emisiunea TV] Saturday Night Live.) Mungiu însuşi afirmă că a dezbătut dacă să mai filmeze „Bacalaureat” cu aceleaşi cadre lungi şi acelaşi naturalism, sau să opteze pentru o abordare un pic mai elegantă şi mai modernă, pentru ca în final să decidă că stilul Noului Val i se potrivea poveştii pe care vroia el s-o spună.
Şi după câte cinci filme fiecare, nu ar fi greu să ne imaginăm că Mungiu şi Puiu vor decide să lucreze în afara ţării sau să-şi schimbe stilurile într-un mod care să le facă filmele să pară ca aparţinând mai puţin unui val.
Şi totuşi, un pic de rivalitate te poate duce departe.
Articol de Steven Zeitchik
Traducere: Andrei Suba
