Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Inginerul Ştefan Bârlea în Marea Britanie
Absolvent al Facultăṭii de Inginerie Economică al Institutului Politehnic din Bucureşti, Ştefan Bârlea avea să devină demnitar comunist, cu diferite funcṭii în Comitetul Central şi Comitetul Politic Executiv al partidului, iar în anii 1981-1982 şef al Secției Cancelariei a CC al PCR. În 1955, pe când el era încă student, s-a convenit să se facă un schimb de experienṭă cu câteva universităṭi din Marea Britanie. De la Politehnica din Bucureşti au fost aleşi Ştefan Bârlea şi Dumitru Chiţoran.
„Ne-a luat direct ambasada şi ne-a dus la Biroul de Turism al asociaţiei. Ne-am întâlnit cu un englez din ăsta înalt, Mister Non, „Non„ se scria; am spus: „Da, suntem studenţii din cutare…„ „Da, uite, avem trei programe. Aceste programe sunt aşa: pe o perioadă de două săptămâni, cu vizitarea Londrei, vizitarea Edinburgh„, mi se pare… nu! „Mergeţi la Oxford, la Cambridge, la Bristol… Un program de o lună de zile în care se includ şi Edinburgh şi Scoţia şi diverse alte locuri. Veţi avea un însoţitor permanent pus de oficiul nostru. Acest însoţitor se numeşte Michael Robbson, ştie româneşte. Şi vă costă atât…„, nu ştiu cât ne-a costat tot turneul ăsta, nu mai ţin minte… transport, cazare, masă, absolut tot. Am cunoscut viaţa tipic englezească. Acuma, noi aşa aveam programat să stăm, dom’le, un program cât mai mare şi să ne interesăm şi cum funcţionează asociaţiile sudenţilor, […] cum e asociaţia, cum sunt organizate. În orice caz, noi aveam bani cam de două, trei ori mai mult decât erau cheltuielile astea, fiecare. Adică aveam bani… cum să vă spun, suficienţi. […]
Şi Michael Robbson ne-a luat în primire de la bun început. Până când am discutat noi cu Non, ne-a dat tichete, acolo, un permis, nişte broşurele. Noi, lui domnul Non i-am plătit la casierie, acolo, ne-a dat chitanţă. Şi adusesem nişte cadouri, cum era românul – ne puseseră ăia de la Comitetul Central – o maramă frumoasă pentru nevastă-sa, i-am arătat-o. […] Bun, am plecat. Ajungem, după aceea, ne duce într-un mic restaurant să mâncăm masa de prânz şi începem programul. […] Sigur că era circulaţia mare, autobuzele astea cu etaj, curăţenie, vitrine luxoase. Pe urmă, când ne-am suit în aeroport, în avion, să mergem la Edinburgh, ce să vă mai spun?!… Tot altă lume, dom’le! Eram, cum să spun, lămuriţi acuma: nu toată lumea o duce aşa [ca noi]…
Am ajuns acolo, am vizitat universitatea… Ne-a cazat la hotel. […] Nu vă mai spun, masa tipic englezească, cu deschidere, cu ceva whisky, atuncea am băut. Pahar de vin [alb] la peşte, făcut cum trebuie. Am vizitat Universitatea, […] am vizitat Oxfordul, Cambridge-ul. Ne-am întâlnit cu studenţi, că peste tot aveau ei asociaţia lor organizată, am petrecut la Oxford exact ca şi cum… Erau şi ei în vacanţă, erau cunoscuţi cu Robbson, îi anunţase dinainte. Ne-au dat o bărcuţă, ne-am plimbat pe lacurile alea. Am vizitat catedrala care era foarte frumoasă. Ne-am întâlnit după aceea cu o serie de studenţi. După masa luam five o’clock [tea] cu ei, cu biscuiţi, cu ce aveau. Cum să spun, fiecare student locuia într-un apartament cu mobilă din aia veche, cu tot ceea ce vrei, îmbrăcaţi toţi frumos. […] În Edinburgh am făcut numai o vizită acolo, că pe urmă ne-au dus şi am vizitat oraşul, ne-au dus la un teatru, adică tot ceea ce este…
După aceea am venit la Brighton, am viziatat castelele lor, toate… toate oraşele mari. Şi către sfârşit urma să venim la Londra, iar de la Londra mai aveam de făcut două vizite în partea cealaltă, spre Southampton sau cum se numeşte, un port al lor mai mare, să vedem, să ne facem o anumită imagine. La fiecare am vizitat muzee, clădiri, cu explicaţii, cu ghid, cu … Ne asociam şi la astea turistice. După ce am ajuns la astea, ne-am împrietenit cu Robbson, interpretul. El era student la Universitatea din Londra şi se înscrisese la limba română, îl avea profesor pe Nandriş. Nandriş, ne spusese cineva de aicea că este…, în orice caz n-avea o cotaţie prea bună în rândul celor de la noi – dacă nu se vorbea chiar că-i legionar, nu mai ţin minte! – cert este că Nandriş îl învăţase foarte corect limba română, puţintel mai veche, dar foarte bine. Şi pe deasupra îi dăduse nişte informaţii cam de genul ăsta: că noi suntem un fel de mică coloniuţă a ruşilor. Dar ne-a spus aşa de delicat, zice: „Vedeţi să nu fiţi şi voi o mică coloniuţă a ruşilor…„; [Robbson] era băiat de şofer de autobuz în Londra, mi-a spus unde locuieşte, „şi, dacă nu vă supăr, puteţi să veniţi şi la mine acasă.„ Şi ne-am dus la el acasă. Taică-său, un englez din ăsta… lumea zice că sunt reci; nu, nu e adevărat, când te-ai împrietenit şi intrat cu ei sunt foarte… destul de politicos. În casă, cu nişte fotolii de piele aranjate cum trebuie. Se uita la televizor, la un meci de box – televizor pe vremea aia închipuiţi-vă dumeavoastră!.. S-a uitat, a dat mâna cu noi, nu ştiu ce. După aia ne-am uitat [şi noi]:„Vă place boxul?„ „Da.„ „Se joacă box la voi?„ „Cum să nu! Avem boxeri mari …„, am început noi să ne lăudăm cu ăştia pe care îi mai ştiam, Linca… erau câţiva boxeri buni. Ne-am uitat, în timpul ăsta mai vorbeam, mai făceam un schimb de păreri. Până la urmă zice: „Pe cine puneţi pariu?„ […] Şi eu m-am uitat, zic: „Pe ăsta în roşu„ – era unul cu roşu şi unul …
Era color televizorul?
Nu, nu, dar era mai deschis, se vedea că e cu o culoare mai apropiată de roşu sau de de ceva de genul ăsta, că unul era mai în negru. Şi zice: „Bun! Câte o liră jos!„ Scot o liră, pun o liră, pune ăsta, „Michael, tu?„ „Da…„ „Aşa, bun…„ – bineînţeles că el îi cunoştea. S-a terminat meciul, a câştigat al lui. […] După aia, a început să ne întrebe… A adus o gustare acolo, maică-sa, foarte bine. Ne-am uitat, avea camera lui, biroul lui băiatul, [erau] vreo trei camere, un hol – o căsuţă din asta muncitorească. […] Şi ne-a întrebat: „Voi sunteţi comunişti?„ La care eu: „Cum să nu?! Suntem comunişti amândoi.„ Zice: „Păcat, că arătaţi că sunteţi băieţi prea buni!„ Şi i-am explicat noi: „Staţi puţin, că nu-i aşa. Şi noi ne ocupăm şi facem diverse lucruri…„ Aveau această imagine: lumea de dincolo [de Cortina de Fier]. Şi, vrând – nevrând, Michael ne mai spunea din când în când: „Sunteţi după Cortină, voi aveţi… altă chestiune.„ […]
Ne-au dat voie să ne plimbăm prin Londra, […] dom’le, nu vedeai absolut nimic! Mai vedeai din când în când câte un lord din ăsta călare, că mergea chiar prin centru, pe la maşini. Învăţasem acuma unde trebuie să ne dăm jos, am început cu magazine din astea universale, era unul chiar lângă ambasadă, am intrat în el . Rămâneai trăznit!.. […]
Şi am ajuns pe strada Oxford, Oxford Street, o stradă foarte importantă la ei. Dom’le, mi-a venit să plâng şi mie şi lui Chiţoran când am văzut pe unul care purta reclame [pe el], din astea, [reclame din carton]. „Uite, mă, aşa e, uite ăştia sunt săracii, vezi, uite cum poartă…„ […] Pe urmă am spus: „Hai să vedem cum sunt cartierele astea vulgare.„ Am vorbit cu ăia de la ambasadă: „Nu e recomandabil să vă duceţi în Soho, că e altceva, dar nu e nici un fel de problemă…„ În ziua aia nu ne-am mai dus la restaurant, ne-am dus să cumpărăm noi [mâncare]. Când am văzut cât ne costă… cum să spun, noi nici n-aveam imaginea reală…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2002]
