Înălţarea Domnului sau Ispasul, cum mai este numită în popor, se sărbătoreşte în fiecare an la 40 de zile de la Paşte, de fiecare dată joia, şi reprezintă ultimul eveniment din viaţa pământească a lui Iisus Hristos, ziua fiind totodată sărbătoarea Eroilor în Biserica Ortodoxă Română.
Înălţarea Domnului era sărbătorită în vechime odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Înviere. Spre sfârşitul secolului al IV lea, începutul secolului V, sărbătoarea Înălţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care va rămâne stabilită pentru totdeauna în calendarul bisericesc.
În această zi, creştinii se salută cu „Hristos S-a înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. ÎPS Bartolomeu Anania afirma însă că noi folosim acest salut fie din neştiinţă, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Biserică. Sărbătorim Paştile cu aserţiunea „Hristos a înviat!”, la care ni se răspunde cu confirmarea „Adevărat a înviat!”, pentru că Învierea nu a avut martori, ea a fost receptată cu îndoieli şi necredinţă. În vreme ce Înălţarea Domnului a avut martori, ea a fost o despărţire izvorâtoare de lumină, deoarece ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Din acest motiv în cărţile de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Sfintele Paşti.
Fiecare moment din viaţa lui Hristos vesteşte o altă etapă. Întruparea anunţă într-un mod tainic Jertfa şi Învierea, Învierea ascunde în ea Înălţarea. Toate poartă mesajul transfigurării firii omeneşti.
Înainte de înălţarea Sa, Domnul Isus a dat porunci ucenicilor Săi şi i-a chemat să meargă în toată lumea şi să propovăduiască Evanghelia.
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin. (Matei 28:19-20)
Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, „pe care aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.” (Faptele apostolilor 1:4-5)
Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Din Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântandu-i pe ucenici, iar pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer (Luca 24, 51), în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor (Faptele Apostolilor, 1,9).
Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca aceştia să nu se lase copleşiţi de durerea despărţirii.
„Şi, cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Faptele apostolilor 1:10-11)
Chiar dacă Sfânta Scriptură nu aminteşte de prezenţa Fecioarei Maria la Înălţarea Domnului, ea apare reprezentată în icoana Înălţării şi este afirmată de cântările Bisericii: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, că văzând astăzi pe Cel ce L-ai născut înălţându-Se de pe pământ, împreună cu îngerii L-ai mărit” (Cântarea a 9-a a canonului).
Deşi nici Apostolul Pavel nu a fost prezent la Înălţarea Domnului, El este reprezentat alături de ceilalţi Apostoli în icoana Înălţării. Motivul? Cu puţin timp înainte de Înălţarea Sa, Hristos îi îndemnase pe ucenici să propovăduiască pretutindeni Evanghelia, iar Pavel a fost „vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 15).
Teologia ortodoxă mărturiseşte că Duhul Sfânt Îl face prezent pe Hristos în Biserică şi în fiecare membru al ei. Înălţarea lui Hristos nu înseamnă retragerea din creaţie, El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfântul Duh. El şade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar locuieşte şi în inima celor ce-L iubesc. Înălţarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului că omul a fost creat pentru veşnicie, căci Fiul nu Se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci şi ca Om. Hristos, prin Înălţarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci devine calea şi puterea prin care omul să ajungă la această stare.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că Înălţarea a însemnat şi înălţarea firii omeneşti la cer, căci Hristos este Unul din Treime şi ca Om: ” El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite.”
Capela Înălţarii Domnului, aflată pe Muntele Măslinilor, în Ierusalim, este un loc de închinăciune, atât creştin cât şi musulman. Potrivit tradiţiei, acesta este locul de pe care Mântuitorul Hristos S-a înălţat la cer.
Ziua Eroilor
În Biserica Ortodoxă Română, s-a rânduit ca de praznicul Înălţării Domnului să se facă pomenirea tuturor eroilor şi a ostaşilor care şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă sau în diferite situaţii pentru apărarea credinţei ortodoxe, a patriei străbune şi a demnităţii neamului românesc.
Pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Iată Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc şi iarăşi voi veni şi vă voi lua pe voi la Mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt şi Eu”, Biserica se roagă pentru ca Dumnezeu să odihnească sufletele tuturor celor adormiţi şi în special ale eroilor, care au făcut sacrificiul suprem pentru fraţii lor de neam şi de credinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Înălţarea Domnului se sărbătorea nu în biserici, ci la mormintele martirilor, acei adevăraţi eroi ai lui Dumnezeu, care au mărturisit credinţa în Hristos pe timpul cumplitelor persecuţii dezlănţuite împotriva Bisericii creştine.
Paştele Cailor, Joia Iepelor sau Ispasul
Paştele Cailor este sărbătorit în ziua de Înălţare, adică în joia din săptămâna a şasea de după Paşti. Spre deosebire de alte sărbători, Paştele Cailor nu are o dată fixă, această fiind influenţată de data serbării Paştilor. Probabil că şi din această cauza a luat naştere vorba „la Paştele Cailor”, însemnând o dată neştiută încă, fără o zi exactă în calendar.
Potrivit studiilor etnologice, această sărbătoare populară ar fi de provenienţă strict românească, mai exact, din zona Translivaniei. După câte se ştie, acest obicei nu este de găsit în alte spaţii culturale. În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când maghiarii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se întâmpla ca o dată la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toţi serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind ziua în care caii se odihneau.
Veselie de Ispas
Sărbătoarea mai este cunoscută, încă din vechime, şi sub denumirea de Ispas. (din limba slava veche: Supasu = Mântuitorul). Legat de această a doua denumire, tradiţia locurilor a păstrat o altă legendă. Se zică că Ispas era un om ce a participat, alături de Apostoli, la Înălţarea Domnului. Ţinând seama că Ispas era un om bun şi vesel, oamenii caută în această zi să fie bine dispuşi şi să nu-şi caute pricini de supărare. Vorba poporului spune că acel om care moare de Ispas ajunge direct în Rai.
Frunze de nuc, leuştean şi ouă roşii
În această zi, există tradiţii populare săvârşite pentru cei adormiţi. La „Moşii de Ispas”, casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de pom tânăr (paltin, nuc), iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Despre leuştean se crede că ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos.
Se fac parastase pentru morţi, împărţindu-se în mod special pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu. Aceasta este şi singura zi din an în care se mai pot înroşi ouă. În ograda casei, animalele au şi ele rânduiala lor. Sunt marcate vitele şi tăiaţi unii miei. În această zi, caii nu sunt puşi la căruţă, primesc fân proaspăt pe săturate, iar în unele sate româneşti se fac chiar unele rugăciuni, pentru belşug şi sănătatea animalelor.
Surse: www.crestinortodox.ro, www.ziarullumina.ro
Documentarea: Bianca Ioniţă
