Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Jurnalist Josette Maydanek la Cernăuṭi
Absolventă a Facultăṭii de Litere, profesoară de română, apoi redactor la Radiodifuziune, Josette Maydanek era un bun vorbitor de engleză şi germană. Trăise o vreme la Cernăuṭi, un oraş eterogen, cu multe etnii care convieṭuiau paşnic – Josette Maydanek provenea dintr-o familie de evrei –, oraş cu aspect şi „tabieturi” occidentale. Influenṭa imperială austriacă se făcea simṭită. Istoria oraşului bucovinean atestat încă din vremea lui Alexandru cel Bun, în 1408, a fost la mijlocul secolului XX foarte frământată. Trecerile sale succesive în graniṭele României şi Uniunii Sovietice, războiul, stalinismul aveau să-i modifice aspectul, populaṭia, mentalităṭile. Dar Cernăuṭiul României Mari, care păstra încă parfumul Vienei, nu putea fi uitat. Cel puṭin, aşa consideră Josette Maydanek.
„Cernăuţiul era un oraş foarte civilizat, i se punea mica Vienă. Părinţii mei erau moldoveni, dar veniṭi la Cernăuţi şi lucrând acolo. Multe colege vorbeau în casă numai germană cu părinţii, părinţii făcându-şi studiile la Viena, de exemplu, superioare uneori. […] În general, unii dintre ei erau într-adevăr intelectuali, vorbeau o germană literară impecabilă, deci şi copiii lor; alţii erau poate negustori şi nu mai vorbeau chiar acea germană… Vorbeau o germană puţin cernăuţeană, aşa, puţin.
La Cernăuţi, ca să vă daţi seama cam cum era atmosfera, era… semăna puţin cu cea de la Timişoara din anii ’50, adică trăiau laolaltă, în bună prietenie sau vecinătate, trăiau laolaltă români, germani, şvabi mai ales, ucraineni, era Ucraina subcarpatică aproape, polonezi, nu ştiu dacă am spus, era graniţa cu Polonia şi evrei şi… […] Oraşul curat, şi Timişoara şi Cernăuţi, grădini frumoase, natura superbă, excursii cu rucsacul în spate la pădurea apropiată Ţeţina, care era pe un deal; o mentalitate mai occidentală decât în Moldova, decât la Iaşi unde eu mă duceam la bunică şi mătuşă, deci puteam face o comparaţie… Patinoare, toţi copiii patinau, ştranduri la Prut, toţi copiii învăţau să înoate – şi subsemnata! – şi asta nu se uită, înotatul, rămâi cu asta. Cu patinele n-am mai încercat după aia.
Deci, era o şcoală de muzică, erau şi cursuri de dans, de balet, aveam o colegă care, la şcoală, care făcea balet clasic cu poante, da, de exemplu. Eu eram la pian şi participam şi la serbările alea care se făceau la sfârşit de an, care ne produceam fie la instrument, dar eram mică atunci, nu cântam încă bine, nu cu pian. Dar erau spectacole cu aceşti copii şi tineri. Şi soţul meu, la el am fost în anii ăia, el e cu şase ani mai în vârstă, originar din Vatra Dornei, dar a trăit în aceiaşi ani la Cernăuţi, în care eu participam, fiind mică încă, la aceste spectacole. Era o filarmonică, era universitate, era o viaţă minunată care s-a curmat brusc [atunci] când Cernăuţiul a fost ocupat de ruşi. Noi am rămas acolo şi foarte mulţi locuitori ai Cernăuţiului au rămas, au rămas şi şvabi mulţi care apoi au fost scoşi de Hitler, fiind atunci pactul Ribbentrop-Molotov. […]
Deci, să trăia minunat şi, gândeşte-te, începutul anilor ’30, încă femeile se întâlneau la cofetărie sau o cafenea, adică sistemul cum vezi în filme că la Viena sunt… vine câte unul, îşi scoate un ziar care e pus pe un fel de cadru de lemn şi citeşte ziarul, şi asta se putea. Dar ţiu minte că femeile se mai strângeau [la cafenele], în loc să-şi facă vizite reciproce, aşa ceva. Teatrul Naţional era minunat, nu ştiu, se trăia… Şi păcat, că eu aş fi dorit să rămân toată viaţa la Cernăuţi dacă ar fi continuat, adică nu mi-ar fi lipsit nimic. […] Şi începuse un pic de naţionalism, în ce sens? Vorbesc sub dictatura carlistă… Erai amendat pe stradă, dacă te găsea, asta în 1939 de exemplu, dacă vorbeai limba germană. Şi mama mea a fost rugată de o doamnă destul de în vârstă să facă cu ea limba română, că ea făcuse liceul în limba germană, facultate nu făcuse, s-o înveţe româneşte ca lumea, ca să poată să vorbească, nu numai să înţeleagă sau să se descurce la cumpărături, în limba română.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
