Oraşele lumii – de la Mogadiscio la Londra – sunt în lumina reflectoarelor din cauza corupţiei, mai ales după dezvăluirile aduse de Panama Papers. Dar, cum arată corupţia urbană – şi cum este ea măsurată?
THE GUARDIAN (Marea Britanie), 21 iunie 2016 – Ca adolescent, Michael Cassius McDonald a lucrat la vagoane. Era în anii 1850, Chicago se dezvolta rapid într-un important nod de transport naţional, iar pentru tinerii fugari şi pentru copiii străzii, vagoanele de tren ale oraşului plin de viaţă ofereau numeroase oportunităţi de îmbogăţire ilicită. McDonald a fost un vânzător de bomboane, oferindu-le dulciuri şi mărunţişuri pasagerilor obosiţi. Abia când ajungeau acasă, majoritatea clienţilor săi vedeau că acea cutie cumpărată era aproape goală, sau conţinutul ei contrafăcut. Cu banii economisiţi, McDonald a reuşit să îşi asigure un statut în lumea interlopă din Chicago şi, în cele din urmă, s-a ridicat, pentru a deveni cel mai puternic magnat al jocurilor de noroc din oraş. Împreună cu bogăţia şi influenţa a venit şi controlul politic: la apogeul influenţei sale, în anii 1870 şi 1880, „Regele Mike” a determinat practic destinul fiecărui reprezentant ales din Chicago, de la consilieri locali, la primari, senatori şi guvernatori. „El nu a avut niciodată funcţii”, a remarcat scriitorul Richard Henry Little, „dar a condus oraşul cu o mână de fier”.
Mai mult de un secol mai târziu, reputaţia oraşului Chicago pentru corupţia urbană – mai întâi instituită de McDonald, apoi susţinută de o succesiune de infractori în deceniile care au urmat, de la Al Capone, la Rod Blagojevich – rămâne intactă. De-a lungul ultimilor 40 de ani, au existat mai mult de 1.500 de condamnări pentru corupţie publică în districtul judiciar din Chicago, mai mult decât în orice alt oraş din SUA, iar un raport publicat anul trecut de Universitatea din Illinois a concluzionat că ‘Windy City’ (oraşul vânturilor) este, în continuare, „capitala corupţiei” în America. Dar în afara SUA, Chicago se confruntă cu o concurenţă acerbă. În Columbia, aproximativ 1.380 de primari locali au fost acuzaţi de corupţie pe o perioadă de opt ani. În Ucraina, una din 10 din relatările de ştiri abordează problemele de corupţie în dezvoltarea urbană. În Spania, scandalul Gürtel – care implică presupusa mituire a unor politicieni de frunte de către oameni de afaceri care caută contracte în construcţii la Madrid şi Valencia – continuă să acopere cercuri administrative, determinând 95% dintre cetăţeni să creadă că fenomenul corupţiei este instituţionalizat, deşi nimeni nu a fost încă găsit vinovat.
La Rio de Janeiro, procurorii din oraş şi membrii consiliului declară că examinează contractele olimpice, vizate de o posibilă corupţie, în timp ce continuă investigaţiile privind schema miliardelor de dolari de la Petrobras. Aşadar, unde se situează ilegalităţile din Chicago în raport cu omologii săi la nivel mondial, şi în ce măsură sunt hotărârile judecătoreşti într-adevăr un indicator util al corupţiei unui oraş? Răspunsul, desigur, depinde de modul în care alegem să definim corupţia urbană. Nu există nicio modalitate simplă sau universală de a face acest lucru, deoarece întrebarea cum arată oraşele noastre atunci când sunt corupte este într-adevăr doar un alt mod de a ridica o întrebare mult mai grea: cum vrem noi să arate ele atunci când sunt curate?/…/
Indicele de percepţie a corupţiei al Transparency International, care clasează naţiunile în funcţie de percepţia corupţiei în sectorul public, atribuie fiecărei ţări un punctaj între 100 (foarte curat) şi 0 puncte (foarte corupt). India, China şi Nigeria au toate scorul actual sub 40, ceea ce indică un nivel înalt al corupţiei publice; între ele, numai aceste trei state vor absorbi aproape un miliard de noi orăşeni până în 2050. În următorul deceniu, în ceea ce priveşte noul spaţiu rezidenţial şi comercial, India va construi echivalentul unui întreg Chicago, în fiecare an.
Şi totuşi, în ciuda relevanţei crescânde a oraşelor în viaţa noastră, până în prezent eforturile globale de combatere a corupţiei au fost, în mare parte, orientate spre ţări ca întreg, mai degrabă decât spre aşezările urbane din cadrul acestora. Recenta dezvăluire Panama Papers a condus dezbaterile asupra corupţiei în fruntea agendei de ştiri şi, de asemenea, a dezvăluit măsura în care paradisurile fiscale au un impact direct asupra oraşelor; mai mult de 31.000 de companii cu sediul în paradisuri fiscale deţin proprietăţi în Marea Britanie, concentrate în mare parte la Londra, şi aproape una din 10 dintre ele are legătură cu Mossack Fonseca, firma de avocatură din centrul scurgerii de informaţii. „Panama Papers au subliniat din nou că acele societăţile asociate cu furnizorii de offshore joacă un rol supradimensionat pe pieţele imobiliare ale unor oraşe ale lumii”, argumentează Zinnbauer. Dar un summit important anticorupţie ţinut de David Cameron în urma scurgerilor de informaţii a ignorat, în mare măsură, dimensiunea urbană./…/
Dacă presupunem o corelaţie directă între corupţia la nivel naţional şi la nivel de oraş, şi ne limităm la sistemul metric al Transparency International de a le cere experţilor să evalueze gradul de corupţie în rândul instituţiilor publice şi al angajaţilor, atunci, cel mai rău stau, în mare parte, oraşele din statele devastate de război – unde mecanismele normale de guvernare au fost suspendate şi asigurarea educaţiei, asistenţei medicale şi a altor servicii municipale extrem de perturbată: Mogadishu în Somalia, Kabul în Afganistan, Juba în Sudanul de Sud. În Libia şi Irak, clasate între ultimele 10 în Indicele de percepţie a corupţiei, conflictul militar se împleteşte cu o abundenţă de rezerve de petrol, care generează stimulente suplimentare pentru practici de corupţie în oraşe precum Tripoli şi Bagdad. Dar există şi alte modalităţi de gândire despre corupţia urbană, una fiind robusteţea protecţiei juridice pentru cetăţeni, şi cât de obişnuit este pentru ei să plătească mită funcţionarilor, zi cu zi, pentru a li se rezolva problemele. La acest capitol, oraşe din Africa şi Asia tind să se evidenţieze./…/
O altă unitate de măsurare a corupţiei din oraşe este măsura în care crima organizată sau violenţa generalizată sunt larg răspândite. Oraşele din America Latină domină statisticile în acest domeniu. Caracas a surclasat recent San Pedro Sula din Honduras pe lista oraşelor considerate cele mai periculoase din lume; capitala venezueleană apare, de asemenea, pe lista oraşelor în care riscurile de corupţie sunt cele mai ridicate, iar Venezuela însăşi – de asemenea o ţară importantă producătoare de petrol – este listată la capătul clasamentului Transparency International de percepţie a corupţiei. Agenţii de securitate corupte adesea favorizează violenţa urbană; la Caracas, ofiţeri de poliţie au fost acuzaţi de implicarea în opt din 10 răpiri./…/
Acest lucru a determinat Transparency International să eticheteze City of London (entitatea administrativă a oraşului Londra) drept „numărul unu în lume pentru roadele corupţiei”; jurnalistul antimafia, Robert Saviano, crede că practicile administraţiei oraşului au transformat Marea Britanie în cea mai coruptă naţiune de pe pământ. Este imposibil să analizăm corupţia urbană sub orice formă, fără a plasa Londra şi industria sa financiară în centrul problemei. Prin impulsurile sale de liberalizare şi influenţa de neegalat asupra sistemului economic global, centrul financiar din Londra a exportat condiţiile necesare corupţiei pe scară largă în nenumărate alte oraşe de pe planetă, oferind, în acelaşi timp, un refugiu sigur pentru banii corupţiei, ceea ce face misiunea combaterii corupţiei urbane în toate aceste alte oraşe mult mai dificilă. Pe măsură ce oraşele continuă să se extindă şi să prolifereze, cererea pentru terenuri urbane, şi astfel, valoarea lor, este menită să crească enorm. Dieter Zinnbauer, de la Transparency International, consideră că este posibil să ne îndreptăm spre un „blestem al resurselor” urban – o frază asociată, în mod normal, cu ţările care au atât de multe bogăţii minerale, încât conducătorii lor nu prea au nevoie să stabilească o bază fiscală şi, prin urmare, să le dea socoteală cetăţenilor, dar Zinnbauer se teme că fraza s-ar putea aplica, în curând, şi oraşelor, fiind responsabilă de stimularea corupţiei în anii ce urmează./…/
Dar nu sunt numai veşti proaste. În multe oraşe, o serie de campanii concertate împotriva corupţiei au înregistrat un oarecare succes: transformarea celui de-al doilea oraş al Columbiei, Medellin, din centru al crimei într-un aparent ‘far’ civic a ţinut prima pagină a ziarelor din întreaga lume, iar în România eforturile neobosite ale şefului anticorupţie, Laura Codruţa Kovesi, au revendicat ‘scalpuri’ însemnate, inclusiv pe cel al primarului capitalei, Sorin Oprescu, care a fost arestat şi a demisionat anul trecut. În comunitatea globală anticorupţie, formele inovatoare de planificare şi proiectare urbană care ţintesc să asigure oraşele şi sunt mai receptive la nevoile cetăţenilor, făcând practicile corupte mult mai dificile, sunt din ce în ce mai proeminente. La New York, activiştii au folosit picturi murale publice, pe scară largă, şi panouri publicitare la metrou, pentru a informa locuitorii cu privire la drepturile lor, în cazul evacuării din locuinţe sau intimidări ale poliţiei, și un studiu recent publicat în India sugerează că lucrătorii care afişează un simbol vizibil care indică ostilitatea la corupţie riscă mai puţin să fie îndemnaţi de către colegii sau şefii lor să recurgă la ilegalităţi.
Dar asemenea măsuri nu sunt niciodată suficiente luate izolat. Pentru a eradica, cu adevărat, corupţia din oraşele noastre, avem nevoie de o infrastructură diferită de economie globală, una care să nu permită ca vaste cantităţi de bogăţie ilicită să fie sifonate din avuţia publică, iar cetăţenii vulnerabili să dispară în ceaţă. Pentru asta, aceia dintre noi care locuiesc la Londra trebuie să fie mai atenţi la ce se petrece acasă.
Autor: Jack Shenker/czaharia/abuzoian
