Gregor Roy Chowdhury face o pauză pentru a se gândi în faţa conacului de secol 17 al familiei sale, robust dar elegant, aflat undeva adânc în zona rurală a Transilvaniei, în vreme ce soarele îşi strecoară razele printre ramurile brazilor din jur.
„De-a lungul istoriei, la fiecare 30 de ani cineva a încercat să ne ia proprietatea, dar nu ştiu din ce motiv am fost suficient de proşti pentru a ne întoarce”, afirmă el. „Credeam că acum, dacă România este în UE, lucrurile vor fi mai bune, dar e absurd.”
Roy Chowdhury este descendentul a două dinastii aristocrate, una bengaleză şi alta ungurească din Transilvania. Cea din urmă, familia Mikes, are din secolul 15 proprietăţi aici, în satul Zabala, odinioară fortificat împotriva raidurilor armatelor invadatoare. Acum el este implicat în cea mai nouă bătălie pentru proprietate, de această dată cu statul român.
Lupta familiei Mikes este ilustrativă pentru complicata problemă a restituirii proprietăţilor confiscate de comunişti în România după cel de al doilea război mondial. Mulţi simt că dificultăţile din jurul retrocedării, între care dispute şi provocări, încă mai au un efect coroziv asupra drepturilor de proprietate şi mediului de investiţii ale ţării.
Retrocedarea este de multă vreme o chestiune complexă, însă a căpătat un nou strat de controverse în ultimii ani din cauza a ceea ce Chowdhury şi alţii consideră a fi retractare, situaţia în care instituţiile statului luptă pentru proprietăţi pe care tribunalele deja au decis să fie înapoiate proprietarilor iniţiali.
Mulţi dau vina pe UE, care nu s-a preocupat să preseze pentru mai multe retrocedări de când România a aderat la uniune, permiţându-le politicienilor populişti români care se împotrivesc procesului să câştige teren.
Problema a devenit atât de acută în Transilvania încât până şi guvernul ungar s-a implicat, susţinând acuzaţiile că interesele maghiarilor din România – care, la 1,2 milioane, constituie una dintre cele mai mari minorităţi etnice ale Europei – sunt ameninţate în cazul retrocedării, pe un mai larg fond al marginalizării.
„Comunităţile maghiare din Transilvania sunt într-o poziţie mult mai dificilă decât se aflau în anii imediat următori accederii României în UE [2007]”, a declarat Zoltan Kovacs, un purtător de cuvânt al premierului ungar Viktor Orban.
Kovacs afirmă că acele cazurile de „naţionalizare a proprietăţii private ungureşti […] ridică dubii serioase cu privire la faptul că România se conformează cu adevărat cerinţelor de a respecta statul de drept şi obligaţiilor pe care le-a acceptat la accederea ei în UE.”
Mama lui Roy Chowdhury, Katalin, contesa Mikes, şi bunica sa, Eva, au fost luate pe sus din paturile lor în noaptea de 3 martie 1949 de către poliţie, în condiţiile în care regimul comunist românesc susţinut de Stalin confisca proprietăţile aristocraţilor, indiferent de etnie.
Katalin, acum de 72 de ani, îşi aminteşte cum a plecat spre uşă păşind pe sticlă spartă; nu avea să-şi mai vadă casa vreme de mai mult de patru decenii. A fost trimisă să trăiască la rudele din Austria, iar Eva a fost expediată într-un lagăr de muncă din Delta Dunării, unde a stat doi ani.
În ianuarie 1990, la doar câteva săptămâni de la moartea dictatorului Nicolae Ceauşescu, contesa s-a întors în România. Anul următor guvernul dădea prima lege a retrocedării, introducând principiul restituirii în natură, adică înapoierea proprietăţilor solicitate, mai degrabă decât compensarea cu altfel de active, cum ar fi acţiuni la o companie listată de Fondul Proprietatea, o întreprindere pe acţiuni înfiinţată de statul român.
În 1998 familia Mike a câştigat un proces pentru proprietatea sa ancestrală, redobândind-o în parte, inclusiv conacul şi câteva clădiri care fuseseră transformate într-un mic hotel de lux cu parc.
În 2002 Chowdhury şi fratele său Alexander s-au mutat în România pentru a se ocupa de procesul de retrocedare, Gregor renunţând pentru asta la o slujbă bănoasă în City-ul londonez.
Între 2004 şi 2006, trecând prin anevoioase proceduri legale şi administrative, familia a recuperat mai mult pământ, inclusiv 3.500 de hectare de pădure dintre cele 12.000 pe care le ceruse înapoi. Roy Chowdhury estimează că a investit 2 milioane de euro, din care un milion pentru a converti o parte a proprietăţii într-un hotel foarte apreciat de turiştii din Bucureşti şi de mai departe. Turiştii sunt cazaţi în prezent într-o clădire din lemn de lângă conac, în vreme ce o construcţie mare de culoarea piersicii care se ridică deasupra iazurilor verzi cu peşti şi coroanelor înflorite ale copacilor, până în 2003 un sanatoriu de stat, este acum renovată. În apropiere, paznicul de vânătoare pândeşte cu un arc şi săgeţi.
În 2013 însă, Romsilva, compania forestieră de stat, a depus plângere pentru 3.500 de hectare ale proprietăţii, susţinând că fuseseră restituite incorect. Acţiunea ei este susţinută de prefectul local, de ministerul finanţelor şi de comisia statului pentru retrocedări (ANRP). Drept urmare, munca forestieră a fost oprită şi din 150 de angajaţi din trei sate apropiate doar 30 şi-au mai păstrat locurile de muncă.
Evident, familia Mikes contestă acţiunea Romsilva, arătând că bunicul contesei a luptat cu succes pentru acel pământ în cursul reformei agrare din România din anii ’20.
Unul dintre aspectele disputate de stat este că pământul nu s-ar fi aflat în posesia familiei Mikes în 1945, aşa cum cere legea retrocedării, pretenţie despre care familia afirmă că este clar infirmată de documente.
Dacă ar fi fost ceva ieşit din comun, cazul familiei Mikes ar fi putut fi trecut cu vederea ca fiind vorba de ghinion, însă în România există sute de astfel de lupte.
Teoretic, ar fi trebuit să existe un termen-limită pentru depunerea cererilor de restituire, în decembrie 2005, dar în practică tribunalele permit depunerea de noi contestaţii, în vreme ce 55-60% au rămas şi acum nerezolvate, a declarat Bryan Jardine, partener la firma de avocatură Wolf Theiss din Bucureşti.
„În proces s-a injectat din nou incertitudine”, afirmă el. Deşi consideră că schimbările aduse legii în 2011 şi 2015 au îmbunătăţit drepturilor proprietarilor de bună credinţă, iar asigurarea titlurilor este mai uşor disponibilă, el a remarcat că disputele au „un efect de răcire asupra investiţiilor”.
El a subliniat că în nici un caz disputele nu sunt limitate la minoritatea maghiară. „O vedem de ani de zile, chiar şi la înfiinţarea de centre comerciale în preajma Bucureştilor”, a declarat Jardine.
Dacă disputarea proprietăţilor este comună în Europa Centrală şi de Est, mai ales acolo unde s-a practicat retrocedarea în natură, în România contestaţiile formulate de instituţiile statului cu privire la proprietăţi a căror restituire a fost deja dispusă de către tribunale pare să fie o problemă în creştere.
În unele cazuri, dintre care vreo 35 sunt numai în judeţul Mureş din Transilvania, instituţiile statului au refuzat chiar să înapoieze proprietăţi, a declarat Jozsef Rozsa, un avocat local. „Probleme este că deciziile nu sunt executate”, afirmă el, adăugând că procesele sunt tergiversate ani de zile din cauză că instituţiile statului mereu mai cer câte un nou crâmpei de documentaţie.
„Nu există consecinţe pentru lipsa executării sentinţei definitive a tribunalului. Este o vulnerabilitate pentru investitori – şi periculos pentru stat, fiindcă ar putea crea haos.”
La fel ca mulţi alţii, el vede în uşurarea presiunii Bruxelles-ului după accederea României în UE motivul pentru care s-a regresat în privinţa retrocedării. Rozsa a dat drept exemplu cazuri de cetăţeni canadieni şi germani originari din Transilvani, precum şi de români şi unguri.
Manuel Costescu, secretar de stat pentru comerţ şi investiţii, a declarat că este posibil ca unii proprietari de drept să ajungă să fie prinşi la mijloc de acuzaţii de corupţie, întrucât autorităţile se ocupă în prezent de cazuri mai vechi de retrocedare suspecte de fraudă.
El insistă că mediul de investiţii şi sistemul judiciar ale României s-au îmbunătăţit semnificativ în ultimii doi ani, precizând că probleme ecologice şi endemica tăiere ilegală a copacilor exacerbează provocările legate de restituirea pădurilor.
Dar nu numai fostele familii nobiliare au fost prinse în tulburările retrocedării. Unele dintre cazurile cele mai cunoscute implică biserici. La un loc, şapte dioceze catolice şi protestant predominant maghiare au înaintat în total 2.147 de cereri de restituire, dintre care un pic mai mult de jumătate au fost rezolvate.
Un caz proeminent este cel al Bibliotecii Batthyaneum de secol 18 din vechea cetate Alba Iulia, revendicată de Biserica Catolică dar rămasă încă în mâinile statului, în ciuda faptului că fusese pusă pe o listă de „restituire urgentă” în 1998. Biblioteca are 65.000 de cărţi şi codice de mare valoare, iar disputa se leagă în mare parte de formularea unui testament din secolul 18.
„Dacă statul nu poate identifica un alt proprietar – pur şi simplu ia proprietatea”, a declarat Zoltan Ferenc Ballai, responsabil financiar şef al Bisericii Reformate a României, în biroul său din elegantul oraş universitar Cluj. „Este un abuz la lege – mergi la Bucureşti, aştepţi 10 ani pentru drepturile tale şi apoi totul o ia de la capăt. În era comunistă noi [eram] inamicii statului şi uneori simţim că suntem din nou inamicii statului.”
Guvernul român insistă că legislaţia sa privind drepturile minorităţilor este una dintre cele mai robuste din UE, punct de vedere împărtăşit de Jardine, avocatul de la Bucureşti, şi de mulţi români de rând.
Într-o declaraţie comună, ANRP şi departamentul pentru investiţii străine şi administrare publică-privată (DFIPP) au afirmat că, din punctul lor de vedere, „dificultăţile semnalate de anumiţi foşti proprietari de pământuri nu reprezintă decât cazuri izolate” printre cele 5 milioane de titluri de proprietate acordate pentru terenuri numai, începând cu 1990.
Însă guvernul ungar este în mod vizibil îngrijorat de problemele retrocedării care îi afectează pe maghiari şi pe multe dintre bisericile ţării predominant maghiare.
„Una dintre condiţiile accederii României în UE era să restituie proprietăţile ilegal confiscate de la biserici – inclusiv cele maghiare”, a declarat Kovacs. „Aici nu e vorba doar de libertatea de a-ţi practica religia în limba maternă – şcoli, aziluri şi orfelinate sunt şi ele administrate de către biserică”, a afirmat el.
Articol de Andrew MacDowall
THE FINANCIAL TIMES (Marea Britanie), 23 iunie 2016
Traducere: Andrei Suba
