Celebră pentru interpretarea personajului Melanie Hamilton, în pelicula de un răsunător succes, ”Pe Aripile Vântului”, şi pentru câştigarea a două Premii Oscar la categoria ”Cea mai bună actriţă în rol principal ” – în anul 1947, pentru filmul ”To Each His Own” şi în 1950, pentru ”The Heiress” -, a două Globuri de Aur – în 1950 şi 1987 – şi a două Premii ale criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriţă, în 1948 (”The Snake Pit”) şi 1949 (”The Heiress”), Olivia de Havilland îşi păstrează intact şi astăzi, la împlinirea remarcabilei vârste de 100 de ani, acelaşi surâs glorios, parcă ireal. Este singura supravieţuitoare a suitei de actori principali din distribuţia filmului ”Pe Aripile Vântului” şi cel mai în vârstă star în viaţă din perioada de aur a Hollywood-ului anilor ’30 – ’40. Actriţa cu ochi blânzi ca de căprioară şi-a început cariera chiar în timpul ascensiunii companiei Technicolor, în anul 1935, formând unul dintre cele mai reputate cupluri cu nu mai puţin celebrul Errol Flynn şi colaborând cu unele dintre cele mai importante nume din industria cinematografică a acelor timpuri – James Cagney, Rita Hayworth, Montgomery Clift, Bette Davis, Richard Burton, Clark Gable şi Vivien Leigh. Pentru contribuţia ei la industria cinematografică a primit o stea pe cel mai faimos bulevard din lume, Walk of Fame, iar pentru realizările în domeniul Artei a fost recompensată, de preşedintele George W. Bush, cu Medalia Naţională a Artelor şi numită Cavaler al Legiunii de Onoare de către preşedintele francez, Nicolas Sarkozy.
Scurtă biografie
Olivia Mary de Havilland s-a născut la 1 iulie 1916, în Tokyo (Japonia). Mama ei, Lilian Augusta Ruse (1872-1968), era tot actriţă, cunoscută cu numele de scenă Lilian Fontaine, iar tatăl ei, Walter Augustus de Havilland, era de profesie avocat (detaşat în Japonia). Un an mai târziu, în 1917, avea să vină pe lume sora Oliviei, Joan de Beauvoir de Havilland, faimoasa actriţă de mai târziu Joan Fontaine. Pe când Olivia avea doar doi ani, familia ei s-a mutat din Tokyo în Saratoga, California, un an mai târziu părinţii hotărând să divorţeze.
În 1933 îşi face debutul pe scenă, în piesa ”Alice in Wonderland” (”Alice în Ţara Minunilor”). De Havilland a renunţat la colegiu în 1935, după ce a fost descoperită de un ”vânător” de talente, care lucra pentru regizorul Max Reinhardt, în timp ce juca pe scena teatrului local. A jucat în ”A Midsummer Night’s Dream” şi a semnat un contract pe şapte ani cu studiourile Warner Bros. În 1936 juca deja împreună cu Errol Flynn în filme precum ”Captain Blood”, ”The Charge of the Light Brigade” şi în rolul domniţei Marian în ”The Adventures of Robin Hood” (1938), în total, Flynn fiindu-i partener în nouă filme. De Havilland şi Eroll Flynn au format unul dintre cele mai încântătoare cupluri de la Hollywood, dar, contrar zvonurilor, relaţia lor nu a depăşit graniţele scenei. Conform ziarelor vremii, se pare că Flynn a fost îndrăgostit de Olivia şi, cu toate că sentimentul era unul reciproc, Olivia l-a refuzat categoric întrucât în acea perioadă Flynn era căsătorit cu actriţa Lili Damita.
În 1939 a fost distribuită în primul ei rol important din carieră. Regizorul David O. Selznick a văzut în ea actriţa perfectă pentru interpretarea personajului lui Melanie Hamilton Wilkes, în ”Pe Aripile Vântului”, film în care am putut-o vedea alături de Vivien Leigh, Clark Gable şi Leslie Howard, şi rol datorită căruia Olivia a fost pentru prima dată nominalizată la Premiul Oscar. A jucat, apoi, alături de Charles Boyer şi Paulette Goddard în ”Hold Back the Dawn” (1941), prestaţia din acest film, aducându-i o a doua nominalizare la Oscar. Totuşi, Olivia a pierdut Oscarul în favoarea surorii sale, Joan Fontaine, care a fost recompensată pentru rolul din filmul lui Alfred Hitchcock, ”Suspicious” (1941). S-au regăsit implicate în cursa pentru Oscarul la categoria cea mai bună actriţă, devenind primele surori din istoria acestui premiu prestigios care au fost nominalizate la aceeaşi categorie şi în acelaşi an. Şi din cauza acestui fapt, dar şi a unor neînţelegeri familiale (Joan a avut întotdeauna impresia că Olivia era favorita mamei), rivalitatea dintre cele două surori avea să le înstrăineze definitiv.
În anul 1941, de Havilland a devenit cetăţean al Statelor Unite. Rolurile în care era distribuită i-au creat, însă, o serie de frustrări, poate şi din cauza sentimentului că putea juca mai mult decât roluri de domnişoare sfioase şi ingenue, cu care era deja identificată. A început chiar să refuze scenariile care îi ofereau astfel de roluri. Cum legea permitea studiourilor să suspende contractele actorilor care refuzau un rol, iar perioada în care erau suspendaţi se adăuga după expirarea contractului, studiourile Warner Bros au ţinut să o anunţe pe Olivia că-i fuseseră adăugate încă 6 luni la contract, pentru perioada în care nu jucase.
Cei mai mulţi actori acceptau aceste clauze, dar unii, din care a făcut parte şi De Havilland, încercau să schimbe sistemul. După ce, în anii ’30, Bette Davis intentase un proces împotriva studiourilor Warner (fără succes), neînfricata De Havilland a deschis o altă acţiune de acest gen în anii ’40, mizând pe susţinerea Sindicatului Actorilor. Spre surprinderea ei şi a colegilor, a avut câştig de cauză şi a redus puterea studiourilor extinzând libertatea creativă a actorilor. A fost cea mai importantă hotărâre judecătorească de la Hollywood în acea vreme. Ordinul a fost cunoscut ca „Legea de Havilland”, şi preciza că perioada maximă pentru un contract era de 7 ani, în această perioadă fiind incluse şi perioadele de suspendare.
A preferat, apoi să joace în comedii, avându-i ca parteneri pe Henry Fonda, Joan Leslie şi Jack Carson. În 1943 a semnat un contract cu Paramount Pictures, calitatea şi varietatea rolurilor începând să crească. ”The Dark Mirror” (1946) a marcat schimbarea, scăpând de eticheta „cea mai drăguţă femeie din film” şi reuşind să-şi dovedească talentul actoricesc. Pe plan personal, acelaşi an avea să-i aducă mariajul cu romancierul Marcus Goodrich, cu care a avut un fiu – Benjamin Briggs Goodrich, născut în 1949 -, însă câţiva ani mai târziu, mai exact în 1953, a divorţat de tatăl băiatului.
A câştigat premiul Academiei de Film pentru ”To Each His Own” (1946) şi ”The Heiress” (1949), fiind, de asemenea, nominalizată pentru rolul din ”The Snake Pit” (1948). Acesta din urmă descria o imagine realistă a bolii mintale, Olivia primind critici pozitive pentru interpretarea ei strălucitoare într-un rol socotit controversat la acea vreme. În perioada anilor ’50 Olivia a apărut doar sporadic în filme. Surprinzător, a refuzat rolul Blanche du Bois din ”A Streercar Named Desire” („Un Tramvai numit Dorinţă”), declarând că anumite părţi dezgustătoare din scenariu şi unele replici pe care nu şi-ar permite să le rostească, nu sunt demne de ea.
S-a recăsătorit în 1955, în Franţa, unde se mutase de aproximativ 5 ani, cu jurnalistul Pierre Galante cu care a avut o fiică, pe nume Giselle. Cu toate că au divorţat în 1979, de Havilland şi Galante au rămas foarte apropiaţi, Olivia fiindu-i alături până în ultima clipă, când acesta a murit de cancer. În această perioadă şi-a dedicat viaţa cu precădere familiei, apărând din ce în ce mai puţin în filme. Olivia de Havilland a continuat totuşi, să joace, până la sfârşitul anilor ’70, interpretarea din ”The Fifth Musketeer” (1979) fiind considerată ultima apariţie pe marele ecran.
În 1962, Olivia de Havilland a publicat cartea ”Every Frenchman Has One”, o reconstituire a vieţii din Franţa, care a devenit rapid un best-seller, continuând cu o carieră în televiziune până spre sfârşitul anilor ’80. După o lungă luptă cu boala Hodgkin, fiul ei Benjamin – devenit matematician – moare în 1991.
Rivalitatea dintre Olivia de Havilland şi sora ei, Joan Fontaine
Se detestau de mici întrucât Joan considera că Olivia era preferata mamei lor. Olivia a fost cea care a îmbrăţişat prima cariera de actriţă, Joan fiind nevoită să-şi inventeze alt nume de scenă când s-a hotărât şi ea să o urmeze. S-au întrecut pentru acelaşi bărbat – Errol Flynn flirta cu Olivia, dar era dispreţuit de Joan. Producătorul de film şi industriaşul Howard Hughes îi împărtăşea sentimentele Oliviei, dar o amăgea, în acelaşi timp, cu promisiuni de nuntă pe Joan. Au concurat la Oscar în acelaşi an – 1942, Joan fiind desemnată în cele din urmă câştigătoare. S-au bătut pentru aceleaşi roluri, cel al lui Melanie Hamilton Wilkes din „Pe Aripile Vântului” fiind câştigat de Olivia, în defavoarea surorii sale, iar cel al eroinei din „Rebecca” revenindu-i lui Joan. Greu să rezişti sentimentului nestăpânit de ură, nu-i aşa?!
Interesant a fost episodul din 1940, când ambele surori au fost nominalizate la Oscarul pentru cea mai bună actriţă, Olivia pentru rolul din „Hold Back the Dawn“, de Mitchell Leisen, iar Joan pentru personajul din „Rebecca“, o adaptare după romanul lui Daphne du Maurier. În timpul ceremoniei care o consacra pe Joan Fontaine rivalitatea dintre cele două surori a fost mai evidentă ca oricând. „Am îngheţat. Am privit la celălalt capăt al mesei, unde stătea Olivia. «Urcă acolo», mi-a şoptit cu autoritate. Toată ostilitatea pe care o simţeam una faţă de cealaltă când eram copii, totul a revenit în imagini caleidoscopice. Am crezut că Olivia va sări peste masă şi mă va lua de păr“, povestea Joan despre sora ei, care avea să ia primul Oscar abia şase ani mai târziu. Tot Joan Fontaine povestea că Olivia a respins încercarea ei de a o felicita, în 1946: „Mi-a aruncat o privire, a ignorat mâna întinsă, a luat Oscarul şi a plecat“.
Culmea e că, şi la 90 de ani, cele două au continuat să se urască, conflictul fiind alimentat de un alt eveniment. Olivia primea de la preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, medalia Legiunea de Onoare în cadrul unui eveniment desfăşurat la Palatul Élysée, la care au fost prezenţi câţiva membri ai familiei acesteia (inclusiv fiica ei, Giselle), dar nu şi Joan, aceasta refuzând să participe la ceremonie. De altfel, cele două surori nu şi-au mai vorbit din 1975, când Fontaine a susţinut că nu a fost invitată la înmormântarea mamei lor din acel an. Testamentul le-a lăsat destul de multe copiilor Oliviei, dar nimic fiicei lui Joan.
În 1978, Joan Fontaine publica o autobiografie, intitulată sugestiv „No Bed Of Roses”, care pecetluia (dacă mai era cumva nevoie) duşmănia eternă dintre ea şi sora ei, descrisă ca „otrăvitoare”.
„M-am căsătorit înaintea Oliviei, am câştigat Oscarul înaintea ei, deci dacă mor prima va fi, fără îndoială, furioasă că am bătut-o!“, afirma Joan Fontaine, care a decedat în decembrie 2013, la 96 de ani.
Alte 4 rivalităţi notorii ale vremii
Rivalităţile dintre vedete au fost (şi probabil încă sunt) extrem de prezente în lumea cinematografică. Nu dorim să amintim decât câteva dintre cele mai renumite vedete de la Hollywood care, mai devreme sau mai târziu, mai făţiş sau mai pe ascuns, s-au urât în cel mai adevărat sens al cuvântului, disputele dintre ele depăşind de multe ori sfera marelui ecran.
- Bette Davis şi Joan Crawford – Două dintre cele mai mari staruri care au apărut vreodată pe marele ecran, Bette Davis şi Joan Crawford au fost implicate într-una dintre cele mai vestite dispute personale de la Hollywood. Cele două artiste nu s-au certat pentru un rol sau pentru statutul de „cea mai bună actriţă”, ci din cauza unui bărbat, pe nume Franchot Tone, pe care într-un final Joan Crawford a reuşit să îl seducă definitiv, logodindu-se cu el. Rivalitatea lor a făcut ”adevărate minuni” în filmul „What Ever Happened To Baby Jane?”, acesta fiind de altfel primul lungmetraj în care cele două actriţe au jucat împreună, interpretând rolurile a două surori ursuze şi pline de resentimente, film devenit ulterior un clasic al genului.
- Marlene Dietrich şi Greta Garbo – Cele două au alcătuit o altă pereche de actriţe celebre a căror relaţie a fost înconjurată de tensiuni. În primul rând, pentru că lucrau pentru studiouri rivale (Dietrich, pentru Paramount Pictures, iar Garbo colabora cu MGM) şi se aflau într-o concurenţă directă. Rivalitatea lor a atins un alt vârf, în domeniul vieţii personale, atunci când Marlene Dietrich a avut o aventură cu iubitul actriţei Greta Garbo.
- Orson Welles şi William Randolh Hearst – Rivalitatea dintre ei a fost una care s-a întins de-a lungul mai multor decenii. „Citizen Kane”, considerat cel mai bun film din cariera lui Orson Welles, a fost pelicula la care cineastul a semnat scenariul, regia şi a interpretat rolul principal. Hearst, însă l-a criticat încă de la lansare, fiind de părere că personajul central, Kane, semăna mult prea mult cu persoana lui Orson Welles. Producătorul William Randolh Hearst a mers chiar mai departe de atât, făcând lobby împotriva acestui film atunci când a fost nominalizat la Oscar.
- Tippi Hedren şi Alfred Hitchcock – Alfred Hitchcock a fost unul dintre cei mai talentaţi cineaşti din lume şi avea priceperea de a le transforma pe actriţele din filmele sale în veritabile staruri mondiale. În 1963 a fost lansat filmul „Păsările” şi, odată cu el, Tippi Hedren a devenit cunoscută graţie rolului principal din această peliculă, Melanie Daniels. Contrar aşteptărilor, Hedren nu a devenit mare star de Hollywood, aşa cum ar fi trebuit, întrucât a respins avansurile lui Hitchcock. Actriţa a dezvăluit ulterior, într-un interviu, că, deşi celebrul regizor a decis să o păstreze sub contract, nu a mai distribuit-o în niciun film timp de peste doi ani după lansarea lungmetrajului „Păsările”.
Surse
http://www.cinemagia.ro/actori/olivia-de-havilland-1731/
http://www.mediafax.ro/life-inedit/topul-celor-mai-mari-rivalitati-de-la-hollywood-11409451
http://www.cinemarx.ro/persoane/Olivia-de-Havilland-22210.html?biografie
