Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Ziaristul Grigore Ioan la Techirghiol-Movilă
În 1899, pe un teren situat în regiunea sudică a litoralului românesc, un moşier moldovean ridica un hotel care avea să-i poarte numele – Movilă – şi să dea naştere unei staṭiuni „la modă”, între Marea Neagră şi lacul Techirghiol. La vremea aceea, chiar printre oamenii luminaṭi, puṭini erau cei care înṭelegeau valoarea terapeutică a nămolului, importanṭa băilor de soare şi de apă de mare. Ioan Movilă a adus medici de la Viena pentru analiza apei şi a nămolului, a construit un sanatoriu, cabine şi instalaṭii pentru băi calde cu nămol. Staṭiunea Băile Techirghiol-Movilă s-a dezvoltat rapid, astfel că în primii 10 ani au apărut 50 de vile şi hoteluri, un alt sanatoriu pentru combaterea tuberculozei osoase şi un parc cu floră montană. Avea un pitoresc neîntrecut deoarece, până după Primul Război Mondial, spre vile se mergea pe alei și poteci cu praf, iar apa potabilă se căra cu sacaua de la Tuzla.
Grigore Olimp Ioan era copil de boieri olteni după mamă şi de răzeşti moldoveni după tată. Mai avea şi un bunic ce fusese preşedintele Curṭii de Apel din Constanṭa. La începutul anilor ’20, pe când Eforie Sud se numea încă Techirghiol-Movilă, Grigore Ioan şi-a petrecut acolo o vacanṭă de neuitat, cu plajă, nămol, avioane şi zmeie.
„Pe la vârsta de opt ani jumătate-nouă ani, am primit „botezul aerului„, adică am fost prima dată, am zburat cu un avion, la Techirghiol-Movilă – aşa se chema pe-atunci, pe urmă s-a chemat Carmen Sylva, pe urmă Vasile Roaită, Eforie Sud şi aşa mai departe. În dosul vilei unde şedeam era un maidan mare de tot, care ţinea până la Tuzla, unde e farul şi acolo a aterizat un adjutant de la tir şi bombardament care patrula de-a lungul litoralului şi care făcea curte uneia din domnişoarele care erau cu vila acolo. Dar domnişoarele s-au speriat de avion, că era un Potez 25, denumit şi Fordul cerului… Şi el a fost cam vexat că nu a vrut niciuna să se plimbe cu avionul şi atuncea eu m-am dus la el şi l-am rugat: „Nene, eu am mai văzut avion. Nu vrei să mă iei pe mine?„ „Nu ţi-e frică?„ „Nu mi-e frică!„ şi m-a luat. Am zburat deasupra Mării Negre, am văzut Constanţa, era un apus de soare splendid şi, ca să mă încerce, mi-a spus: „Ei, acuma unde aterizăm?„ Şi eu mi-am dat seama, că aveam spirit de orientare, şi am spus: „Uite, în partea ailaltă..„, chiar sub coada avionului şi… asta a fost! Eu am fost încântat, bineînţeles, că domnişoarele au fost stupefiate de îndrăzneala mea. Mie nu mi-a fost frică deloc!
– Cum era la Techirghiol-Movilă pe vremea aceea? Cum se petrecea vara?
A! Eu şedeam la o vilă a familiei Simionescu, la Techirghiol-Movilă. Punctul de atracţie erau Băile lui Movilă şi cu un mic parc şi cu hotel. Ăsta era proprietarul de-acolo… […] Şi erau foarte puţine vile. Era o vilă frumoasă, vila Anunciata se chema, iar vila asta, Silvia, care era de paiantă, era o caricatură de casă în care se primeau în gazdă numai copii. Eram 14 copii de la 14 familii, pentru că tatăl fetelor fusese colonel la Constanţa şi era foarte cunoscut şi lumea avea încredere, că era şi bătrâna şi fetele. Şi vă închipuiţi, era ca un fel de colonie de copii. Şi faleza nu era amenajată, plaja era cu iarbă de mare şi cu pietroaie prin nisip, dar nouă ne plăcea grozav! Ce nu ne plăcea însă era că la ora 11 eram duşi la ghiol, la ghiol, la lac şi acolo eram unşi cu nămol… Obligatoriu! Unşi cu nămol, şedeam până ne uscam, pe urmă ne spălam în apa aia în care erau nişte viermişori mici, roşii şi care era extraordinar de sărată. Aşa că…plăcerea mare era la plajă şi neplăcerea era la [ghiol]…
După-amiază ne jucam noi între noi copiii, iar eu fabricam zmee şi cumpărasem eu… hârtie de-asta albastră, care se punea la geamuri; făcusem rost din gard, dintr-un gard… făceam singur speteze cu cuţit şi sfoară, îmi procuram şi făceam zmee, şi ne jucam cu zmee pe câmpul ăla extraodinar! Şi întotdeauna era briza mării care le dădea un succes teribil! Dar, ceva mai mult, a fost prima negustorie pe care am făcut-o, că am făcut zmee pentru toţi copiii de pe la vilele dimprejur, pe care le vindeam cu suma de un leu.
– Venea şi protipendada Bucureştiului, vara, acolo?
A!… Prototipendada nu prea venea aici; aici venea lume multă, însă… toţi ăilalţi mergeau la Eforie.
– La Eforie Nord…
Acum îi zice Eforie Nord, pe vremea aia se chema Techirghiol Eforie, unde erau băile care există şi azi şi unde pe faleză, în capul falezei, era cea mai interesantă vilă, vila Popovici. Acolo mergea prototipendada – ca să folosesc acest cuvânt grecesc. Adevărul este că litoralul nu era apreciat de marea masă a populaţiei, nu din cauză că nu ar fi avut bani să meargă, că populaţia era sărăcită, nu era cauza asta! „Nu se purta„ să mergi la mare şi socoteau că e ruşinos să apari în costumele alea de baie care erau cu pantaloni, cu franjuri, cu chestii!… Şi bărbaţii aveau tot costum de baie până sus, până pe umeri, însă li se părea aşa, ceva lipsit de bun gust…
Acolo era şi o sucursală a unui local de noapte din Bucureşti, care se numea La Rai, pe strada Grigore Alexandrescu… nu, Grigorescu, de pe lângă Ateneul Român – s-a demolat acolo – şi era un subsol la doamna Bonciu şi făcuse o sucursală acolo pe [litoral]. Şi acolo mergea „goma„ – cum se spunea – adică cei… burghezii ăştia mai înstăriţi… Lumea toată prefera să meargă la munte pe vremea aia. La munte era prin Sinaia, Predeal şi aşa mai departe.
– Şi atunci Eforie Sud cum arăta?
Mai mult localnici erau şi toţi umblau cu gura căscată după clienţi. Mai era o chestie: nu exista cale ferată şi atuncea ajungeai la Constanţa, la gara veche, care era acolo… foarte aproape de Piaţa Ovidius – s-a dărâmat, s-au făcut nişte blocuri la care am lucrat şi eu – şi acolo, în spate, erau nişte maşini particulare şi un autobuz şi nu era nici asfalt şi trebuia să te sui într-una din maşinile astea. Vă închipuiţi că acolo erau trei, patru, cinci maşini şi în astea încăpeau toţi clienţii! Şi era printr-un praf îngrozitor, că maşinile erau deschise şi ajungeai acolo în centru, la Eforie, unde era şi poşta atunci şi ajungeai în faţa poştei şi acolo erau tot felul de [oferte pentru] clienţi… „O cameră! Doriţi o cameră? Vă dau eu! Poftiţi aici! Poftiţi aici!..„ Cam aşa era…[…]
Aşa, şi era o atmosferă semirurală, ca să vorbesc aşa. Dacă vă închipuiţi că un avion putea să aterizeze pe maidanul ăla de doi kilometri sau trei, până la farul Tuzla, vă închipuiţi ce era! Şi disciplina din armată, că mă gândesc eu când am făcut eu pilotajul, dacă aş fi îndrăznit să aterizez undeva… vă închipuiţi! Mai ales că la toate zborurile pe care le-am făcut aveam şi barograf – care i se spunea într-un cuvânt foarte urât: i se spunea „codoşul„, adică ăla care „te toarnă„… că acolo orice diferenţă de înălţime era înregistrată şi dacă aterizai, o încurcai! Trebuia să dovedeşti de ce ai aterizat acolo. Pe când pe [terenul] ăsta nu întreba nimeni! Şi mi-a făcut mare plăcere!…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
