Seara de 4 iulie, Anul Nou şi multe alte sărbători de pe întreg mapamondul nu ar fi la fel de frumoase, dacă nu s-ar fi inventat artificiile.
Fascinaţia oamenilor pentru spectacolele pirotehnice a început în Antichitate. În perioada dintre anii 600 şi 900 î.e.n, mai mulţi alchimişti chinezi care încercau să obţină un elixir al tinereţii veşnice au descoperit, în locul acestuia, o formă rudimentară a prafului de puşcă. Combinarea de cărbune, cu sulf, nitrat de potasiu (cunoscut pe atunci doar ca un condiment alimentar) şi câteva alte substanţe a avut un efect exploziv. Chinezii au început să umple tulpini de bambus cu această combinaţie de substanţe, pe care le aruncau în foc pentru a obţine un sunet puternic. În timp, tulpinile de bambus au fost înlocuite cu tuburi de hârtie, iar dispozitivele au început să fie vândute pe stradă publicului larg, în timpul dinastiei Song (960-1279).
Desigur, amestecul exploziv folosit pentru artificii nu a întârziat să fie folosit şi pe câmpul de luptă. Acesta era plasat în vârful săgeţilor, aprins şi lansat asupra inamicului. Putem vorbi astfel despre crearea primelor rachete, care au deschis calea pentru inventarea artificiilor aeriene.
În secolul 13, comercianţii, misionarii şi diplomaţii care vizitau China au început să aducă mostre din acest praf exploziv. Se ştie din documente că arabii, de exemplu, aveau deja cunoştinţe solide despre praful de puşcă în anul 1240.
Mult mai târziu, misionarul Pierre Nicholas le Cheron d’Incarville scria în detaliu despre invenţia chinezească a artificiilor, în timp ce ambasadorul lui Petru cel Mare remarca: „Confecţionează nişte artificii cum nimeni în Europa nu a văzut vreodată”.
Lesne de înţeles că interesul europenilor a fost suscitat şi îşi doreau să intre în posesia reţetei prafului de puşcă. Cunoştinţele acumulate au permis crearea propriilor modele de muschete şi tunuri. Concomitent, însă, în Europa a pătruns şi obiceiul folosirii aritificiilor în momentele de sărbătoare.
De exemplu, în 1486, regele englez Henric al VII-lea a avut artificii la nunta sa cu Elizabeth de York. Acestea erau folosite des de nobilime pentru a impresiona oaspeţii.
În timpul Renaşterii, au apărut chiar şcoli pirotehnice, unde artizanii de artificii se adunau şi se instruiau împreună. În scurt timp, Italia a devenit centrul experimentelor din acest domeniu.
În 1830, italienii au venit cu ideea de a adăuga diferite metale în praful de puşcă, ceea ce a condus la rezultatul pe care îl vedem astăzi: explozii vibrante de culoare care luminează cerul nopţii.
Cum se întâmplă acest lucru? Atunci când metalele se încălzesc, electronii ajung într-o stare de agitaţie maximă şi produc energie; în momentul în care electronii încep să „se calmeze”, aceştia emit energie sub formă de fotoni. Această formă de energie determină lungimea de undă a luminii pe care noi o vedem, producând culori diferite, în funcţie de substanţa folosită. De exemplu, pentru a obţine un roşu vibrant, se foloseşte clorură de litiu; pentru galben, se adaugă nitrat de sodiu; pentru albastru, clorură de cupru; pentru alb strălucitor, pudră de magneziu şi lista poate continua.
Italienii din vremea Renaşterii nu deţineau încă suficiente cunoştinţe pentru a obţine toate culorile pe care le admirăm astăzi, dar experimentele lor au fost esenţiale pentru evoluţia artificiilor.
Europenii au fost şi cei care au adus artificiile în Lumea Nouă, permiţând americanilor să organizeze grandioasele lor spectacole de Ziua Independenţei. În 1776, John Adams (primul vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al SUA) îi scria soţiei sale o scrisoare, în care anticipa folosirea artificiilor (numite „iluminaţii”) şi grandoarea evenimentului:
„2 iulie 1776 va fi cea mai memorabilă zi din istoria Americii. Cred că va fi aniversată de generaţii la rând, ca un festival imens. Merită să fie sărbătorită cu fast, cu parade, cu spectacole, clopote, focuri de tabără şi cu iluminaţii de la un capăt în celălalt al continentului, pentru totdeauna”.
De ce credea John Adams că 2 iulie va fi Ziua Independenţei? Pentru că era data la care cel de-al doilea Congres Continental aprobase rezoluţia de independenţă. Deşi declaraţia nu a fost semnată de toţi congresmenii pe 4 iulie (ci undeva în jur de 2 august), aceasta a fost ziua când vestea a fost anunţată întregii lumi şi momentul a rămas în istorie.
Sursa: www.todayifoundout.com
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
