Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Valentin Gabrielescu la Bonn
Senator în două rânduri în Parlamentul României, în 1992 şi în 1996, membru al Partidului Naṭional Ţărănesc din primele zile ale refacerii sale, Valentin Gabrielescu trecuse prin încercările grele ale generaṭiei sale. În vremea comunismului fusese deṭinut politic, iar în război luptase pe front în Basarabia şi Odesa, ba chiar „până la marginea pământului”, aşa cum îi plăcea să spună. În 1942, ca tânăr ofiṭer de artilerie din Divizia 1 grăniceri, a fost trimis să fie instruit câteva luni la Bonn, în Germania pe atunci aliată.
„Când am fost la şcoală în Germania, la Bonn am fost, era o şcoală de artilerie antiaeriană şi eu am stat vreo trei-patru luni acolo, ca să învăţ meserie. Stăteam la hotel, nu mai există hotelul, era un hotel de modă veche şi clădirea, şi ornamentaţia. Şi deci am stat la Bonn, la hotel şi dimineaţa veneau nemţii şi ne luau – eram vreo 10 ofiţeri români – şi dimineaţa veneau cu autobuzul şi ne duceau la ei, unde era şcoala de tir, aşa, şi ne aduceau seara înapoi. Mâncam la ei la masă, la cantina ofiţerească. Ce mâncam?! Era o foamete în Germania! În ’42, stăpâneau toată Europa, de la Atlantic la… numai cartofi mâncau! La cantina ofiţerilor, o singură ciorbă de legume, atâta era mâncarea. Şi o felie de salam, uite atâta şi o ţigară. O ţigară! Toată lumea, de la general până la… [asta pe] când erau stăpânii Europei! Ceva ce nu-ţi vine să crezi!
Am avut şi eu o prietenă pe-acolo, prin Bonn, o mai fi trăind, cine ştie ce babă o fi! Drăguţă fată, era fata unui doctor de acolo, foarte drăguţă. Şi eu am venit de-acasă cu un pachet cu alimente, mai mâncam şi eu, că muream dracu’ pe-acolo. Şi ce mi-a venit mie, am adus şi o pungă de 1 kg de zahăr. Şi am văzut că ăia sunt morţi de foame, zahăr nici pomeneală, zaharină nici pomeneală! Populaţia, nimic… I-am dus un kil de zahăr şi a început să plângă! „De ce plângi?„ – era o fată tânără, adică eu eram de 23-24 de ani şi ea era de 18-19. „De ce plângi, măi fată, măi?„ Zice: „N-am mai văzut zahăr de un an şi jumătate…„ Aşa trăiau nemţii.
Şi acolo, la hotelul ăla frumos, elegant, era o femeie de serviciu care îmi făcea curăţenie. Era o femeie mai în vârstă, aşa, 50 de ani, să zic. Ne vedeam dimineaţa, seara, ei, femeie de serviciu, n-aveam noi treabă cu ea. Şi hop, să mă duc şi eu la concertul Beethoven. Acolo e o sală mare de concerte, ştiţi că Beethoven a fost născut acolo, în Bonn. Mi-au spus şi mie colegii ăia, nemţi, domnule, hai la concert, m-am dus. Eu, vă spun sincer, spre ruşinea mea, cu muzica… cam afon şi mai ales muzica clasică. […] Şi pe cine credeţi că văd eu acolo, în sală, cu partitura în faṭă?! Pe femeia de serviciu de la hotel, era cu două rânduri mai încolo! Adică, cum să vă spun eu, sunt nişte lucruri pe care nu le vezi, nu le crezi, aşa a fost. […]
Acolo eram 10 ofiţeri români, eram tineri, locotenenţi toţi şi un ofiţer german, tot locotenent şi ăla, era ataşat pe lângă noi, să ne ducă la hotel, să ne ducă la masă, să ne ducă la clasă… şi pe locotenentul ăla în chema Meinhaus. Şi noi îi ziceam Casanova şi el era foarte mândru. Jos acolo la hotel era un bar, frumos, cu lumini discrete, muzică foarte discretă, dacă erau vreo două sau trei perechi şi noi, trei ofiţeri români. Am intrat şi noi acolo, să auzim muzică şi să bem un schnapps. Şi la masă acolo era un cetăţean de vreo 40 de ani, era cu o doamnă, cu o nemţoaică, şi el dansa cu doamna aceea, şi alţii la fel, noi ne uitam ca românii, nu cunoşteam pe nimeni. La un moment dat neamţul acela, civil, vine la noi la masă acolo şi spune: „Bună seara, […] în cinstea prieteniei româno-germană!„ „Da domnule, în cinstea…„ şi, în sfârşit, ne-am împrietenit, zice: „Domnilor, mâine seară vă invit la mine […] e afară din oraş, e departe, dar trimit maşina să vă ia„. […]
Ne ducem la şcoală, după masa de prânz, zice [unul]: „Sunteţi invitat la domnul director de studii al şcolii.„ Ne ducem, trei eram. Maiorul pe scaun, noi cu călcăile lipite, el zice: „Vă sfătuiesc să nu vă duceţi diseară. Am auzit că sunteţi invitaţi la domnul von…„ – i-am uitat numele, şi zice – „vă sfătuiesc să nu vă duceţi…„ „Ce vrea, măi, ăsta cu noi? El ne comandă pe noi aicea în cazarmă; nici la hotel, nici la bal, nici unde ne-om mai duce! Ce treabă are maiorul cu noi? […] Noi suntem ofiţeri ai armatei române, să fie clar! Am venit la şcoală, aicea nu suntem sub comanda voastră! Poate să fie şi maior, şi general!„ […]
A venit maşina la hotel, ne-a luat, ne-a dus într-un parc, cu un fel de castel aşa, palat, ne-am dus acolo, ne-a primit la intrare un şambelan cu chestii. L-am găsit pe neamţ, ne-am apucat de băutură, mâncare, erau vreo trei-patru domnişoare pe-acolo, am dansat, ne-am distrat şi am plecat acasă, tot el ne-a dus, neamţul. […] Şi a doua zi ne-am dus la şcoală, „Vă cheamă domnul maior la…„ Ne-am dus, ce să facem, neamţul era foc şi pară: „V-am atras atenţia să nu faceţi… Nu m-aţi ascultat, nu a fost un ordin, a fost o recomandare de care trebuia să ţineţi seama„. Şi dă-i, şi dă-i, făcuse clăbuci la gură! Eu, care eram mai obraznic şi ştiam şi mai bine nemţeşte, am spus: „Domnule maior, noi nu suntem ofiţeri ai armatei germane, noi suntem ofiţeri români, ne-aţi invitat la şcoală, învăţăm meseria, luptăm împreună cu dumenavoastră, dar viaţa noastră particulară nu…„ […] În sfârşit, până la urmă ne-a spus, ăla tânăr: „Domnule, este un dizident antihitlerist, ar trebui împuşcat! Că e un ticălos, că e cutare… că e spion„. În sfârşit, am lăsat-o baltă, nu ne-am mai dus nici noi. […] S-a terminat războiul după mulţi ani şi în primul guvern Adenauer, ăsta era ministru al Apărării…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
