Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Scriitorul Teohar Mihadaş în Grecia
Istoria frământată a regiunii Pindului îi are de multe veacuri în centrul ei pe aromâni. Aici stăpâniseră romanii (provincia Dacia Mediteraneana), apoi bizantinii (Megale Valachia) şi, din secolul al XIV-lea, turcii (Rumelia). După eliberarea Greciei, aromânii din Pind au rămas în graniṭele ei până astăzi. Kranea (în greacă Κρανέα) este o localitate din regiunea Grebena. Turia îi spun aromânii, mândri de etnia lor şi de frăṭia cu românii de la nordul Dunării. Aici s-a născut la sfârşitul Primului Război Mondial Teohar Mihadaş, eseist, poet și prozator. Numai cursurile primare le-a făcut la Grebena, liceul şi facultatea le-a urmat la Sibiu şi la Bucureşti. Într-o viaṭă zbuciumată petrecută în România stalinistă, dejistă şi ceauşistă a scris versuri, a trăit în închisoare ca „duşman al regimului”, a lucrat la reviste, a protestat alături de Doina Cornea împotriva planului de sistematizare a satelor. A făcut toate acestea susṭinut de spiritul său de libertate şi dreptate care îşi trăgea seva din munṭii Pindului. În 1980, pe când era demult clujean, scriitorul Teohar Mihadaş a făcut o călătorie în locurile natale, călătorie pe care avea să o povestească 16 ani mai târziu redactorului Constantin Mustăṭea de la Radio Cluj.
„În comuna mea, Turia, din Munţii Pindului, am reuşit să merg în anul 1980 datorită lui Zaharia Stancu, Dumnezeu să-l odihnească şi să-i rămână numele preţuit de lumea care va veni de-acum încolo, şi lui Ion Brad. Ce se-ntâmplase?! Nu dădea viza nici Securitatea română, ca nu care cumva să rămân acolo şi după aceea să vă dau lecţii de democraţie de la Europa Liberă. Dar nu-mi dădea viza nici Ambasada greacă, ca nu cumva, mergând acolo, să-şi aducă aminte oamenii că, atunci când mai erau şcoli româneşti acolo, se mai ridicau oameni de cultură dintre ei, în timp ce, de când s-au desfiinţat, nu s-a mai ridicat nici un om de cultură, nici medic, nici profesor, nici de altă profesie. […]
Când am ajuns în comuna mea natală care a fost arsă de partizani şi tatăl meu, după ce mama murise, a luat cele două fete şi a plecat undeva pe Câmpia Tesaliei, m-am dus să văd locurile unde m-am născut. Şi mă duc la o verişoară de-a mea care avea trei copii şi am zis: „Aici am scăpat de ei„, adică de securiştii lor. Nu am scăpat, pentru că n-a trecut nici un minut şi-a apărut în casă la verişoara mea soţia jandarmului din comună, jandarm grec – ca să vezi până unde merge democraţia în Grecia!
Aţi mai recunoscut satul natal?
Cum să nu recunosc?! Nişte societăţi englezeşti, americane, au intervenit, au sponsorizat şi oamenii foarte harnici şi-au refăcut casele. Şcoala românească era distrusă totalmente, a fost arsă şi distrusă total, însă poarta de intrare în curtea şcolii era aceeaşi, clanţa aceeaşi. Am pus mâna pe ea şi am îngheţat tot: nu s-a mai deschis poarta, pentru că terenul unde se afla şcoala, terenul de sport şi grădina din spate sunt şi acuma proprietatea statului român. Nu se atinge nimeni de ele! Aşa s-a întâmplat, dragul meu…
Şi ţi-aş mai spune o întâmplare ciudată. Când am ajuns la Grebena unde era înainte un liceu românesc, unde am făcut şi eu gimnaziul, cele patru clase de gimnaziu absolvite în trei ani ca să recupereze cei doi ani în care tatăl meu m-a luat după dânsul, după oi, la stână, la iernat, aşa, când să plec de la Grebena spre Turia, comuna mea, vreo 20 km distanţă… înainte mergeam călare pe catâr, pe cai sau pe jos, acuma însă s-a făcut deja şosea. M-am uitat la clădirea liceului, mi-am adus aminte de profesorii mei, de colegii mei şi, în sfârşit, m-am urcat într-un microbuz care mergea de la Grebena la Turia. Era înghesuială în microbuz şi doi tipi stăteau agăţaţi cumva de [bare]… Dar unul cam de vârsta mea, mai micuţ de statură, se tot uita la mine şi mă fila. Eu, observând treaba aceasta, întorc capul spre fereastră, dar îl aud că-i spune la celălalt – un tip frumuşel, brunet, cu gropiţe în obraz, în bărbie -, îi spune lui ăla: „Aestu easti Teohar al Mihadaş„. Ai înţeles?… „Ăsta este Teohar Mihadaş.„ Celălalt se uită şi el la mine şi îi răspunde: „Nu ni-lu aducu aminti, earam nicu când fudzi.„ Dar ălălalt răspunde iarăşi: „El easti„ Şi vine la mine, pune mâna pe umerii mei şi mă întreabă: „Tini eşţă Teohar al lali Mitri Mihadaş?„ „Eu hiu.„ „Oilele, Teohar, vinişi! Ţ-aduţ aminti cându făţeamu noi la sculia noastră, făţeamu pomlu di Cârciunu, ştii, nă dzâţeai puizii muşeati şi cântamu, cântiţi muşeati cântamu. Oi, ghini că vinişi!„ Şi când am ajuns la prima comună, o comună grecească, opreşte şoferul, intrăm şi servim, ciocnim un pahar de vin în cârciumă.
Ajungem în comună, ne despărţim, eu zăresc pe sora mea la un microhotel, că este regiune climaterică Turia, înconjurată de munţi ca de nişte contraforţi, cam la 800 m altitudine. Am aşezat-o pe sora mea deci la un microhotel şi eu am ieşit să văd locurile natale. Ciudat, domnule, toate lucrurile mi se păreau mai mici decât aşa cum le vedeam cu ochii copilului! Distanţele, de asemenea. Munţii Bălţilor, cam vreo 2500 altitudine, mie mi se păreau Himalaya când eram copil, acuma mi se păreau mici. Tot aşa, distanţele… În sfârşit, mă plimb eu ce mă plimb şi mai îmi lăcrimează ochii pe alocurea, că treceau copii pe lângă mine şi-mi spuneau „kalimera„. Eram îmbrăcat într-un costum luxos, ca să impun vezi Doamne! Şi eu le răspundeam pe româneşte, după care copii se opreau, stăteau puţin pe gând, se uitau în dreapta, în stânga, să nu-i audă cineva şi-mi spuneau: „Bună ziua!„, pentru că dacă îi aud învăţătorii pe copii că vorbesc în timpul recreaţiei în limba română, îi bat până la tortură.
S-a întâmplat, dragul meu, un genocid, acolo, direct făcut de partizanii lui Markos [Vafiadis] asupra tuturor acelora care au slujit şcolile, bisericile şi comunităţile româneşti, genocid ajutat şi de un altul făcut indirect de guvernul comunist de la Bucureşti care i-a abandonat totalmente pentru motivul ca nu cumva să spună tovarăşii greci, tovarăşii sârbi, tovarăşii bulgari, tovarăşii albanezi că statul român se amestecă în treburile lor interne! Şi i-au părăsit totalmente, drept care grecii au făcut ce-au vrut cu ei şi la ora aceasta sunt pe cale de dispariţie.
Cam câţi mai sunt?
În Grecia trebuie să fie vreo 800.000, masă compactă, mai compactă decât secuimea din cele Trei Scaune! Numai jandarmul era grec, în rest numai români. Sate aşezate în munţi, protejate de munţi, aşa, oamenii se ocupau cu păstoritul întâi şi-ntâi, după aceea cu cărăvănăritul, practicau şi agricultura, în măsura în care le permiteau teritoriul din sudul comunei, iar foarte mulţi lucrau la pădure. Erau, cum se zice, lucrători în lemn, făceau lucruri foarte frumoase din lemn, aşa cum le fac şi moţii aicea la noi. Şcoala românească era o adevărată bijuterie arhitecturală în centrul comunei, construită de statul român, în timp ce şcoala greacă funcţiona pe un dâmb de la marginea comunei într-o fostă cazarmă turcească. Şi şcoala a fost distrusă totalmente de partizanii lui Markos. […] După ce au băgat groaza în ei prin omorurile săvârşite, pentru că directorul şi toţi învăţătorii de la şcoala română au fost omorâţi, după ce i-au schingiuit două zile şi două nopţi. Preotul, mai viclean, a scăpat, s-a deghizat în haine de femeie, a făcut pe bolnavul şi a trecut hotarul comunei, a plecat în Spania şi acolo a murit. Ceilalţi au fost omorâţi prin tortură. Aşa că au băgat groaza în ei şi după ce-au băgat groaza în români, palicarii de la Atena au lansat ideea că ei nu sunt latini, nu sunt români, sunt greci latinofoni. Închipuieşte-ţi dumneata un grec care-şi părăseşte limba lui Homer, al lui Eschilos, al lui Euripides, al lui Pindar, părăseşte limba care s-a impus în cancelariile Bizanţului, în cancelariile de la Bucureşti şi de la Iaşi pe timpul fanarioţilor şi adoptă limba unor păcurari din vârful munţilor, când grecul nu este popor de munte, grecul este popor de litoral! Şi au spus că sunt greci latinofoni care şi-au pierdut limba şi vorbesc o limbă latinească!…”
[Interviu de Constantin Mustăṭea, Radio Cluj, 27 iunie 1996]
