Când baronul Pierre de Coubertin a fondat Comitetul Olimpic Internaţional, în 1894, acesta afirma că una din misiunile Olimpiadei moderne va fi aceea de a „reinstitui legătura legitimă a unui cuplu divorţat de multă vreme: fizicul şi mintea umană”. Competiţia olimpică reprezenta pentru Coubertin nu doar o întrecere sportivă, ci şi una a „sporturilor minţii”, aşa cum sunt considerate artele.
Între 1912 şi 1948 au avut loc şapte ediţii ale Olimpiadei în cadrul cărora au fost acordate 151 de medalii olimpice în competiţii artistice.
Coubertin fusese dintotdeauna un admirator al grecilor antici, capabili să îmbine educaţia clasică cu pregătirea fizică, lucru reflectat de Jocurile Olimpice din Antichitate. În 1892, baronul a făcut un anunţ în cadrul unei reuniuni a unei asociaţii sportive din Paris, prin care îşi făcea cunoscută intenţia de a reînvia Jocurile Olimpice şi de a le transforma într-o competiţie internaţională. În aprilie 1896, prima ediţie a Olimpiadei moderne a avut loc la Atena, cu un total de 9 discipline sportive, dar fără competiţii artistice.
Schimbarea a survenit abia în 1912, la insistenţele lui Pierre de Coubertin, care a reuşit să introducă oficial artele în programul Jocurilor Olimpice de la Stockholm, în ciuda opoziţiei membrilor Comitetului Internaţional, care considerau demersul inutil şi problematic din punct de vedere logistic.
În septembrie 1911, cu zece luni înainte de ceremonia de deschidere a Olimpiadei din Suedia, a fost lansată procedura de înscriere în competiţie la cinci noi discipline: arhitectură, muzică, pictură, sculptură şi literatură. Regulamentul prevedea ca operele să fie originale şi inspirate în mod direct de ideea de sport. Astfel, la prima ediţie, în competiţia olimpică au intrat 33 de lucrări, în majoritate provenite din ţări europene. Medaliaţii cu aur au fost doi arhitecţi elveţieni care prezentaseră o machetă a unui stadion modern, un sculptor american care realizase un car tras de cai (foto) şi doi scriitori germani care redactaseră o „Odă adusă sportului”. Ulterior, s-a descoperit că Pierre de Coubertin fusese autorul acestei ode, pe care o înscrisese în concurs sub pseudonim, de teamă că nu vor exista alte înscrieri la disciplinele artistice.
În 1916, Jocurile Olimpice au fost anulate din cauza Primul Război Mondial, dar la următoarea ediţie din 1920, de la Berlin, precum şi la Olimpiada din 1924, de la Paris, arta a fost reprezentată de 193 de competitori.
La Jocurile Olimpice de la Amsterdam din 1928, peste 1.100 de lucrări artistice au fost expuse la Muzeul Municipal. Competiţia artistică olimpică devenise deja un reper şi începuse să atragă numeroase talente, care ulterior au cunoscut faima internaţională, cum ar fi sculptorul italian Rembrandt Bugatti, caricaturistul american Percy Crosby sau pictorul olandez Isaac Israëls.
Deşi participarea din ce în ce mai numeroasă a artiştilor a adus legitimitate competiţiei, era ridicată totuşi problema amatorismului. În conformitate cu regulamentul, condiţia era ca participanţii să fie artişti amatori. Dar foarte mulţi arhitecţi sau muzicieni îşi câştigau existenţa din profesiile respective, ceea ce îi împiedica să se înscrie la Olimpiadă. Prevederile nu au fost însă modificate şi, în ciuda acestor condiţii, ediţiile viitoare, cum ar fi cea din 1932 de la Los Angeles , au atras sute de mii de vizitatori dornici că vizioneze operele expuse de amatori.
Ediţia din 1936 de la Berlin rămâne în istorie ca una ingrată, din multe motive, majoritatea legate de ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler şi a Partidului Nazist în Germania. Ministrul propagandei naziste, Joseph Goebbels, a simţit nevoia să reamintească poporului german că înscrierile în concurs trebuie să fie opere create în ultimii patru ani (perioada de când naziştii se aflau la putere). Deloc surprinzător, nemţii au câştigat mai mult de jumătate din medaliile de aur la competiţiile artistice din 1936.
Baronul Pierre de Coubertin renunţase la funcţia de preşedinte al Comitetului Internaţional Olimpic încă din 1925, din cauza sănătăţii precare şi nu a participat la olimpiada de la Berlin. Totuşi, în ciuda faptului că era francez, era foarte respectat în Germania pentru reînvierea tradiţiei olimpice, care juca un rol important în afirmarea masculinităţii de tip arian pe care naziştii o promovau.
În 1944, olimpiada a fost din nou lăsată în umbră, de data aceasta din cauza celui De-al Doilea Război Mondial. Următoarea ediţie, cea din 1948 de la Londra a fost şi ultima care a inclus discipline artistice. După moartea lui Coubertin, în 1937, problema amatorismului a revenit în atenţia membrilor Comitetului Internaţional Olimpic, care a ajuns la concluzia că toţi artiştii îşi câştigă existenţa din profesiile pe care le practică, participanţii la olimpiadă fiind ulterior răsplătiţi cu bani în virtutea performanţelor lor. Începând din 1952, nu au mai fost acordate medalii pentru competiţiile artistice.
Din anul 2002, Comitetul Internaţional Olimpic a lansat o competiţie oficială numită „Sport şi Artă” în cadrul căreia artiştii pot înscrie opere pe teme legate de valorile olimpice ale excelenţei, prieteniei şi respectului. Ea este ţinută şi astăzi, dar nu sunt acordate medalii olimpice, ci premii în bani. Rămâne o modalitate prin care visul lui Pierre de Coubertin de a reuni artele şi sportul sub egida Jocurilor Olimpice să poată prinde viaţă.
Sursa: www.todayifoundout.com
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
