La mijlocul sec al VII-lea î. Chr. navigatori greci veniṭi din cetatea Milet au găsit pe coasta vestică a Mării Negre un loc în care au putut acosta cu uşurinṭă şi care le-a plăcut. Era o peninsulă destul de joasă ale cărei maluri le aminteau grecilor de casă. În apele calme ale golfului era o mare bogăṭie de peşti, iar în apropiere o câmpie pe care se puteau cultiva cereale. Navigatorii găsiseră ceea ce căutau: un loc binecuvântat în care s-au stabilit. La începutul sec al VI-lea î.Chr. aşezarea lor rudimentară a devenit un oraş cu multe temple în care se aduceau ofrande bogate. Probabil aşa a luat naştere cetatea Histria care avea să cunoască înflorirea şi decăderea, atacurile geṭilor dobrogeni, mai târziu ale barbarilor, precum şi cucerirea romană.
Cetatea a vieṭuit 13 secole şi a fost trezită din somn de arheologi cu un veac în urmă. Din 1914 se fac săpături arheologice care au fost întrerupte doar în anii războiului. Generaṭii de cercetători vin vară de vară cu studenṭii lor pe şantierul şcoală de la Histria. Profesorul Zoe Petre, fiica academicianului Emil Condurachi, a venit prima dată cu tatăl ei, pe când era copil. Avea să facă apoi ea însăşi cercetări în cetate în fiecare vară, timp de 22 de ani.
„La Histria e şi o pustietate anume a locului, care are în acelaşi timp ceva amar şi foarte prietenos. Şi e o lumină foarte tăioasă. Sigur, faṭă de sudul Mediteranei, orice cer e puṭin brumos! Dar Histria… partea vizibilă e construită din calcare aurii şi ai impresia asta: contururile nu pot fi decât foarte clare. La un moment dat, era un grup de soldaṭi, fiindcă recruṭii erau aduşi la tot felul de munci, prin anii ’55-’56-’57, veneau din plin să lucreze pe două şantiere mari, la Histria şi la Grădiştea. Era cu ei un locotenent foarte zelos care îi ducea seara pe platou, le comanda drepṭi şi „Ad-mi-raṭi a-pusul de soa-re!„[…]
Eu l-am însoṭit încă din 1950 pe tatăl meu la săpături şi am continuat asta până târziu, după terminarea facultăṭii, deci am trăit verile pe care le povestesc. […] La Histria era şcoală arheologică şi în sensul unui nou tip de cercetare arheologică. Atmosfera era în genere foarte cordială, am avut nocrocul unor profesori şi, cu toată rezerva de subiectivitate, trebuie să spun că în primul rând Emil Condurachi care avea o grijă deosebită de oamenii tineri, nu numai de felul în care învăṭau sau de ce cărṭi citeau, dar şi de cum trăiau, cum reuşeau să treacă prin momente mai dificile din existenṭa lor. Era un loc aparte şi care te obliga în mare măsură la o solidaritate de echipă, pentru că era un loc destul de pustiu.
Primii ani ajungeam acolo cu căruṭa de la Halta Istria şi mai ales de la gara Cogealac unde trenul stătea niṭel mai mult de un minut, în miez de noapte, cu o căruṭă cu un cal destul de bătrân şi învăṭat să se oprească la câṭiva paşi o dată. Ajungeam către dimineaṭă, plecam în miez de noapte ca să prindem trenul tot aşa, la nişte ore ciudate, înainte de răsăritul soarelui. Era indispensabilă în pustietatea de acolo, unde pe vremea aceea nici nu veneau vizitatori, pentru că nu exista şosea, era indispensabilă o minimă cooperare, pentru că altminteri nu s-ar fi putut supravieṭui.
Erau controale [de la partid], Mihai Roller venea pe şantier – la toate şantierele mari! – şi făcea şedinṭe de analiză a muncii absolut „sângeroase„ care ṭineau ore şi ore în şir şi în care fiecare era judecat. L-am mai prins [şi eu] de câteva ori, în vizite de lucru. Dar odată, în mijlocul cetăṭii, s-a oprit aşa, străfulgerat de o idee şi a zis: „Dacă îmi găsiṭi o inscripṭie cu o răscoală de sclavi, vă dau Premiul de Stat la fiecare!„ Premiul de Stat era la vremea aia 10.000 de lei, când un profesor universitar câştiga cam 1.000 şi ceva pe lună, deci nu era o promisiune în vânt! […]
Zona sacră a cetăṭii era o problemă […], pentru că în partea ei superioară era suprapusă de construcṭii relativ monumentale din perioada târzie a cetăṭii şi atunci nici nu s-a îndurat nimeni să le dea jos, dar şi săpătura a procedat destul de anevoios, pe felii, care până şi azi pun probleme de corelare. Zona sacră a fost întotdeauna un loc foarte impresionant, mai ales când s-au găsit acroterele din perioada arhaică târzie, cu motive extrem de exuberante şi după aceea când s-a găsit partea de templu al Marelui Zeu, era extrem de impresionantă! Stela aşa zisă „a ambasadorilor„ care era foarte aproape de propria ei bază, astea sunt descoperiri senzaṭionale şi extrem de emoṭionante! […]
Sigur că n-am să pot să spun niciodată dacă pentru mine loc ca Histria nu mai există -ceea ce de fapt e purul adevăr! – doar fiindcă acolo mi-am trăit o bună parte din tinereṭe şi că de Histria se leagă amintiri şi profesionale şi personale şi prietenii care au ṭinut o viaṭă, sau pentru că în mod obiectiv aşa este, dar sunt puṭine locuri unde ruinele antice să fie ṭesute într-un peisaj atât de aparte! Pentru că vecinătatea lacului, culoarea profund roşie a ierburilor de landă care o înconjoară, combinată cu uscăciunea de stepă dobrogeană dau un mixtum fără termen de comparaṭie. N-am întâlnit pe nimeni care să nu spună că e foarte frumos la Histria!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2005]
