„Trebuie să alegi un singur maestru – Natura. Pictura este strănepoata naturii. Este înrudită cu Dumnezeu” – Rembrandt van Rijn
Considerat unul dintre cei mai importanţi pictori din istoria artei, marele maestru olandez Rembrandt (Harmenszoon Van Rijn) s-a născut la Leiden, la 15 iulie 1606, deşi cel mai probabil a venit pe lume la 4 octombrie 1607 (potrivit „Chamber’s Biographical Dictionary”). Confuzia se datorează faptului că nu se ştie cu exactitate al câtelea copil a fost, familia să numărând între şapte şi zece odrasle (nu toţi ar fi fost declaraţi, din cauza unor decese premature). A fost cel mai important pictor european al secolului XVII. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2.000 desene. S-a remarcat drept cel mai prolific autoportretist – peste o sută de pânze în ulei şi desene. Criticii spun că principala caracteristică a artei sale a fost „simpatia faţă de om”. Maestru al tehnicii „clar-obscur” (chiaroscuro) iniţiată de Caravaggio, Rembrandt a fost „singurul pictor care şi-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenuşa sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar” (Élie Faure).
În anii copilăriei sale, Olanda a început să se ridice ca o mare putere sub conducerea iscusită a prinţului Mauriciu de Orania. Comerţul înfloritor şi posesiunile coloniale crescânde, protejate de o putere maritimă fără rival, dădeau Olandei din această perioadă un aer de încredere şi vitalitate, contribuind şi la rapida ei dezvoltare culturală. Rembrandt s-a folosit de acest avantaj pentru a dezvolta o tendinţă foarte subiectivă şi spirituală în arta sa, ceea ce îl deosebeşte de toţi contemporanii săi olandezi.
În tânărul Rembrandt exista o venă conservatoare care l-a făcut să rămână credincios pământului natal şi împrejurimilor familiare. Cei mai mulţi dintre artiştii vremii erau dornici de a pleca în Italia, unde sperau să găsească cele mai desăvârşite etaloane de gust în marea tradiţie clasică. Acesta fusese cazul lui Rubens şi al lui Van Dyck, al profesorului cel mai influent al lui Rembrandt, Pieter Lastman şi al multor altora.
Tatăl lui Rembrandt era morar, mama – fiica unui brutar. Părinţii locuiau aproape de “Rijnruill” şi numele de “van Rijn” al familiei se trăgea de la această moară. Portretele de tinereţe ale lui Rembrandt relevă această simplitate, vizibilă în obrazul sau destul de vulgar, cu nasul borcănat şi trăsăturile prost proporţionate. Dar din această origine umilă a câştigat probabil acea vitalitate inepuizabilă, care a rămas caracteristica artei sale pe parcursul întregii vieţi.
Putem presupune că părinţii erau oameni simpli, cu convingeri religioase, deoarece Rembrandt şi-a pictat mama în cucernică rugăciune sau că pe o profetă bătrână, citind Biblia.
Dintre toţi fraţii săi, el este singurul care învaţă să scrie şi să citească într-o şcoală latină; în 1620 se înscrie la universitatea din Leiden, dar rămâne acolo doar câteva luni. Părinţii lui Rembrandt şi-au dat seama că înclinaţia băiatului spre profesiunea de pictor era prea puternică pentru a fi descurajată. Aşa că la vârsta de aproape 15 ani, i s-a permis să intre pentru 3 ani ucenic în atelierul lui Jacob van Swanenburgh, un pictor minor de arhitecturi, care picta şi scene de Infern.
Nici o urmă influenţei primului profesor nu apare în opera lui Rembrandt. Ucenicia la acest pictor pare să nu-i fi oferit mai mult decât instruirea tehnică elementară. Pentru viitorul artistic al lui Rembrandt au fost mult mai importante cele 6 luni petrecute cu Pieter Lastman la Amsterdam. Exemplul lui Lastman a fost cel care a stăruit în ambiţia de a-şi compune marile pânze istorice şi biblice.
Numeroasele portrete ale membrilor familiei Rembrandt sunt în primul rând studii fizionomice şi exerciţii de punere în pagină. Modelele sunt deseori înveşmântate în costume orientale, cu turbane, broderii bogate sau armuri exotice, reflectând astfel influenţă romantismului lui Lastman. Tot exemplul lui Lastman a stăruit în ambiţia lui Rembrandt de a stăpâni o varietate de expresii ale feţei. Multe dintre portretele timpurii nu aveau alt scop decât să surprindă o gamă bogată de expresii emoţionale, de la bucurie şi surpriză, la oroare şi durere.
Succesul de care s-a bucurat Rembrandt la Leiden este confirmat de faptul că avea deja elevi de o oarecare distincţie, printre care Gerard Dou. După plecarea lui Rembrandt la Amsterdam, Gerard Dou a dus mai departe maniera rafinată şi delicată pe care a învăţat-o de la Rembrandt.
Domeniul portretisticii era cel mai profitabil pentru pictorul secolului al XVII-lea, fapt valabil pentru Olanda democrată, mai mult decât pentru Spania, Franţa sau Anglia. În oraşele olandeze, aproape fiecare cetăţean dorea să aibă portretele membrilor familiei sale; apoi mai era şi categoria destul de vastă a portretelor de grup destinate locurilor publice, ca primăriile, casele breslelor.
Desenator abil, cu spirit de observaţie ascuţit, tehnician talentat, nu întâmpinase nici o dificultate în a-i întrece pe cei mai de succes portretişti de tip vechi din capitala Olandei.
Rembrandt se stabileşte la Amsterdam în 1633. Graţie renumelui său artistic, negustorul de artă Hendryck van Uylenburg îi propune să-şi deschidă un atelier la el. Prin intermediul acestuia, Rembrandt obţine o primă comandă importantă, „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp”.
Tabloul este o lucrare de maestru şi Rembrandt pătrunde în cercul marilor pictori olandezi. Comenzile se succed continuu, în special din partea familiilor bogate din Amsterdam, care îi comandă portrete. În 1634, stathouder-ul Henric Frederic îi comandă, prin intermediul lui Huygens, tabloul intitulat „Patimile Domnului”.
În 1634 se căsătoreşte cu Saskia van Uylenburgh, verişoara negustorului de artă. Prin căsătorie, Rembrandt pătrunde în cercurile marei burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, îi aduce şi o zestre de 40.000 de florini. Tânăra pereche se stabileşte în cartierul elegant, cumpără o casă mare pe Breestraat, Rembrandt îşi instalează atelierul la etajul al doilea al noii lor case. Clădirea se află în vecinătatea cartierului evreiesc, într-o zonă a oraşului Amsterdam pulsând de viaţă, ceea ce a influenţat paleta de culori a maestrului.
Soţii Rembrandt sunt extrem de afectaţi de moartea prematură a primilor trei copii ai lor. În 1641 se naşte Titus. Copilul se bucură de o bună sănătate, în schimb cea a Saskiei se deteriorează. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la 14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt care tocmai termina tabloul intitulat „Rondul de noapte”, ajunge în culmea gloriei. Succesele sale în pictură sunt întunecate însă de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori în tablourile sale.
Această prima perioadă din Amsterdam, care a durat până la moartea Saskiei în 1642, a fost marcată de prosperitate în toate privinţele. Picturile lui Rembrandt erau foarte căutate şi el îşi putea permite să ceară preţurile cele mai mari de la clienţii săi. Casa îi era plină de elevi care trebuiau să plătească scump acest privilegiu.
Rembrandt nu era omul care să se bucure de bogăţie cu cumpătare şi să întemeieze o avere trainică. Dădea frâu liber tuturor gusturilor sale extravagante şi s-a avântat fără chibzuială în colecţionarea de obiecte de artă şi curiozităţi. La diverse licitaţii, Rembrandt oferea sume atât de mari de la început încât nu se mai găsea nimeni să concureze cu el şi făcea acest lucru pentru a accentua prestigiul profesiei sale.
Pe lângă toate aceste lovituri, situaţia financiară a lui Rembrandt, şubrezită deja de cumpărarea unei case mari, a devenit din ce în ce mai grea.
Faima de cel mai mare portretist din Amsterdam a avut de suferit. Rembrandt folosea din ce în ce mai mult clar – obscurul, interesându-l din ce în ce mai puţin efectele naturaliste, ceea ce a produs insatisfacţie şi a contribuit la declinul popularităţii sale de portretist.
În această perioadă începea să fie la modă stilul mai luminos şi mai elegant al lui Van Dyck. Deziluzia şi suferinţa par să fi avut însă un efect purificator asupra concepţiei sale de viaţă. A început să privească omul şi natura cu un ochi mai pătrunzător, fără să mai fie distras de strălucirea exterioară sau de dispunerea teatrală.
Dragostea puternică pentru fiul său Titus, pe măsură ce acesta creştea, îşi găseşte expresia în scenele biblice din aceşti ani. Îl găsim pe Titus apărând în diverse ipostaze ca : Hristos tânăr, Daniel sau Iosif tânăr. Tot în această perioadă a învăţat Rembrandt să aprecieze farmecul simplu şi căldura. Hendrickje Stoffels, cea care a venit în casa lui prin 1645, la început ca slujnică şi guvernantă, i-a devenit apoi tovarăşă de viaţă.
Viaţa lui Rembrandt în ultimii ani a cunoscut o ultimă întorsătură spre rău. Ruina financiară era iminentă, în 1656 a trebuit să treacă pe numele lui Titus casa mare pentru a salva moştenirea fiului său, care îi fusese încredinţată de Saskia.
Titus şi Hendrickje şi-au unit forţele pentru a-l apăra de creditori. Cei doi au devenit asociaţi în negustoria de tablouri şi obiecte de artă, mai târziu făcându-l pe Rembrandt angajatul lor.
Acesta urma să le cedeze tot ce picta în schimbul întreţinerii şi, sub acest subterfugiu, bătrânul pictor era capabil să salveze cel puţin ceea ce câştiga prin munca sa. Chiar şi după falimentul financiar, pasiunea de colecţionar a lui Rembrandt a rămas vie. Testamentul Saskiei nu îi permitea artistului să se recăsătorească decât cu riscul pierderii micului venit ce îl aducea proprietatea ei. Astfel, Hendrickje nu s-a bucurat niciodată de situaţia unei soţii legitime.
Moartea ei în 1663 a fost una din cele mai cumplite lovituri pentru Rembrandt. Titus devenit major în 1665, a continuat să se îngrijească de tatăl sau şi să conducă afacerile. În februarie 1668, s-a căsătorit cu Magdalena van Loo, fiica unui argintar. La numai câteva luni însă, Titus a murit, iar Rembrandt a rămas singur în ultimul an de viaţă cu tânăra-i fiică, Cornelia, pe care i-o născuse Hendrickje.
Rembrandt a murit la 8 octombrie 1669, la Amsterdam, într-o casă mică din cartierul Rozengracht. Este înmormântat în cimitirul Westerkerk, într-un mormânt nemarcat. Era o soartă similară cu a lui Mozart, cel „aruncat” la o groapă comună tot din motive financiare. Maestrul căutat de oficialităţi pentru a le face portretele fusese uitat acum de toată lumea. Rembrandt devenise el însuşi victima „Lecţiei de anatomie”…
În urma sa, au rămas controverse (unele încă nerezolvate) privind autenticitatea unor tablouri. În ciuda faptului că spre sfârşitul vieţii a fost chinuit de multe griji şi de sărăcie, Rembrandt nu a fost geniul solitar şi neînţeles al epocii sale. În atelierul său pictează numeroase tablouri, al căror stil este preluat de tinerii pictori care studiază acolo. Elevii săi învaţă arta picturii copiind operele maestrului, ceea ce face ca în comerţul de artă să pătrundă „Rembrandt-uri false”. În cadrul unui program de cercetare iniţiat şi condus de specialişti olandezi, s-a constatat că, dacă la începutul secolului 20 îi erau atribuite lui Rembrandt circa o mie de lucrări, astăzi sunt considerate ca fiind opere autentice doar o treime din acestea. Printre discipolii lui Rembrandt sunt de menţionat: Gerrit Dou (1613-1675), Govaert Flink (1615-1660) şi mai ales Carel Fabritius (1622-1654) din Delft, fără îndoială cel mai talentat dintre elevii săi, mort de tânăr într-un accident.
Documentarea: Bianca Ioniţă
