Regina Maria a României s-a stins din viaţă la Castelul Pelişor din Sinaia, pe 18 iulie 1938, după o suferinţă teribilă. Regina s-a îmbolnăvit în 1936 şi nu se cunosc cu exactitate detaliile bolii, dar se vorbeşte despre violente hemoragii interne. A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. Încă din 28 iunie 1933, Regina şi-a întocmit, în formă definitivă, actele de ultimă dorinţă. Pe lângă testamentele care se refereau la succesiune, au fost scrise şi două emoţionante testamente spirituale, unul adresat copiilor iar altul poporului român. Ele cuprindeau şi o dorinţă privind rămăşiţele sale pământeşti.
În scrisoarea către Carol al II-lea, spunea: „Am iubit Tenha Yuvah [Cuibul liniştit, Balcic], locul pe care l-am creat; deci lăsaţi ca inima mea să stea acolo, chiar dacă trupul va trebui îngropat la Curtea de Argeş, alături de Papa [Ferdinand], aşa cum este corect pentru o Regină.”
Potrivit dorinţei testamentare, medicii au separat inima de restul trupului şi au asezat-o într-o casetă din argint, de forma octogonală, apoi în interiorul sicriului, alături de trupul în pieptul căruia bătuse timp de 62 de ani. După slujba religioasă de la Palatul Cotroceni, în faţa membrilor familiei şi a apropiaţilor, caseta cu inima Reginei Maria a fost învelită în două drapele (al Marii Britanii şi al României). Trupul a fost dus la Curtea de Argeş, iar caseta cu inima Reginei a fost pusă într-o altă casetă mai mare realizată din argint aurit.
Caseta dublă a stat în biserica din Cotroceni până în luna septembrie 1938, când a fost transportată pe mare, de la Constanţa la Balcic, cu Bricul “Mircea”. După funeralii, inima Reginei a fost aşezată într-o urnă din marmură albă şi depusă în capela Stella Maris din Balcic. Aici avea să stea spre odihnă aproximativ 2 ani. La 11 august 1938, conform documentelor testamentare, domeniul Balcic a revenit regelui Carol al II-lea, iar castelul Bran şi împrejurimile, principesei Ileana.
După pierderea Cadrilaterului în 1940, inima a fost adusă la Bran, a două reşedinţă a Reginei Maria, din iniţiativa principesei Ileana, chiar înainte că administraţia bulgară să intre în posesia Balcicului. Caseta dublă a fost ţinută mai întâi în bisericuţa din lemn a castelului, apoi a fost depusă în anul 1941, într-o capela săpată în stâncă.
Instaurarea regimului comunist şi înlăturarea monarhiei, prin actul de la 30 decembrie 1947, au însemnat şi pentru principesa Ileana calea unui exil de 43 de ani. În 1948, Castelul Bran intră în proprietatea statului, împreună cu toate bunurile familiei regale, iar în 1956 este transformat în muzeu de istorie şi artă medievală. Inima Reginei a rămas uitată în cripta din stancă până la dată de 5 iulie 1968, când în faţa ameninţării cu profanarea, a fost mutată în castel. Nu avea să rămână prea mult aici, pentru că în anul 1970, preţioasa casetă a fost transportată la Muzeul Naţional de Istorie a României, de pe Calea Victoriei, în sala „Tezaur”. Din 3 noiembrie 2015, prin decizia Majestăţii Sale Mihai I şi hotărârea Guvernului României, inima Reginei Maria a fost depusă pentru un timp nedeterminat în încăperea în care a bătut pentru ultima oară: Camera de Aur de la Castelul Pelişor.
****
Regina Maria a României s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Kent, Anglia şi a fost principesă de coroană şi a doua regină a României, în calitate de soţie a principelui de coroană, devenit ulterior regele Ferdinand I al României. Născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha, a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Părinţii săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Maria şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la reşedinţa familiei din Eastwell Park, comitatul Kent.
S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, principele moştenitor al tronului României, încercând încă de la început şi reuşind să se integreze naţiunii care o adoptase ca principesă şi, începând din 1914, ca regină.
„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima şi cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe Maria. În spatele acestei spontaneităţi afective se ascunde ceva mai profund. Începutul, poate, al unui sentiment monarhic profund în România. După aproape treizeci de ani de monarhie prusacă serioasă şi competentă, dar care duce lipsă de imaginaţie, a venit în sfârşit momentul pentru o regalitate care vorbeşte sufletului. Este un dialog care între Maria şi poporul român va continua, în ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci şi cinci de ani.” – Guy Gauthier, „Missy, regina României”
Maria a întâmpinat dificultăţi mari în adaptarea la noua sa condiţie de soţie a principelui moştenitor al coroanei României. Lumea de la Bucureşti, latină şi ortodoxă, era foarte diferită de lumea anglo-saxonă şi protestantă în care crescuse.
Nu am fost adusă în România pentru a fi adorată şi răsfăţată, ci pentru a face parte din construcţia imaginată de regele Carol. Am fost importată, pentru a fi şlefuită, educată şi antrenată conform viziunii marelui bărbat.
Totul i se părea ciudat şi straniu în noua sa ţară, de la arhitectura edificiilor din Bucureşti până la mohorâtele încăperi ale Palatului regal în care trebuia să locuiască.
În martie 1896, cuplul moştenitor al coroanei României se mută în noua reşedinţă princiară, Palatul Cotroceni, care, începând cu 1892, începuse să fie amenajat special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite obţinerea unui grad mai mare de independenţă în viaţa privată a familiei princiare şi începutul unei desprinderi de tutela regelui. Maria se va dedica amenajării interioarelor noii locuinţe potrivit gusturilor şi dorinţelor sale, precum şi practicării sportului său preferat, călăria, pe câmpul de instrucţie de la Cotroceni, aflat în apropierea noului palat. Tot Carol va construi şi o nouă reşedinţă de vară pentru principii moştenitori, Castelul Pelişor, situat în complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat în anul 1903.
În conformitate cu uzanţele caselor regale şi într-o încercare de a asigura o implicare mai mare a principesei de coroană în activităţile statului, Regele Carol I decide, în 1896, numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori. Maria va fi foarte mândră de această numire, purtând uniforma şi conducând regimentul la manifestaţiile oficiale, dar şi fiind aproape de soldaţii săi pe timpul războiului. S-a implicat activ în toate acţiunile pe care Regimentul 4 Roşiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Roşiori „Regina Maria”) le-a desfăşurat de-a lungul vremii.
Cuplul princiar (şi apoi regal) Ferdinand şi Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni şi cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleş, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) şi principele Mircea, născut în ianuarie 1913.
Principesa Maria a devenit Regină a României odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât şi întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susţineau fie neutralitatea, fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianţe aflate în conflict. A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România şi Marea Britanie, dovedind reale calităţi diplomatice în susţinerea şi apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale şi a susţinut alianţa cu Antanta, în vederea susţinerii de către aceasta a realizării statului naţional român.
Pe timpul războiului şi-a însoţit soţul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniţilor”.
Personalitate complexă şi puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial şi de autorităţile comuniste, în primii ani după al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscenţe mai pot fi întâlnite şi astăzi.
Constantin Argetoianu, unul din criticii constanţi şi nemiloşi ai reginei, este şi cel care reuşeşte să sintetizeze totuşi cel mai bine rolul şi locul pe care ea îl merită în istorie:
„Oricâte greşeli va fi comis regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranşee printre combatanţi în rândurile înaintate, o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare printre răniţi şi bolnavi. O găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile, provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria şi-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităţilor sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării şi ridicării moralului acelora care o înconjurau şi care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta ţării şi a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti. Prin modul cum a influenţat în 1916 intrarea României în război şi din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti, regina s-a aşezat ca ctitoriţă a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale.”– Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri
În perioada Conferinţa de Pace de la Paris (1919) dar şi după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a participat la o campanie diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, preşedintele Franţei, Georges Clemenceau sau cu reprezentanţii de marcă ai presei europene. Regina Maria şi-a adus o contribuţie importantă şi recunoscută, pe plan naţional şi internaţional, la realizarea obiectivelor naţionale ale României, la sfârşitul Primului Război Mondial.
După moartea lui Ferdinand şi venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea (1930), acesta a reuşit îndepărtarea reginei Maria din viaţa politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil. Regina Maria a fost o iubitoare şi o colecţionară de artă, susţinând o serie personalităţi artistice şi literare cu burse şi bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum şi a unor poveşti şi versuri pentru copii.
Între 8 iunie 1930 şi 18 iulie 1938, Regina Maria a locuit izolată, majoritatea timpului, la castelele sale din Bran şi Balcic. În această perioadă au fost redactate şi testamentele sale, dintre care cel mai emoţionant este testamentul spiritual lăsat de regină poporului român:
„Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m’am străduit să devin o bună Româncă. La început n’a fost uşor. Eram străină, într’o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o Principesă străină trebuie s’o parcurgă ca să devie una cu nouă ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea ? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine va veţi aminti deoarece v’am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m’ai numit „Mama tuturor”şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m’aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v’am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult că în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţă că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită că să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase îţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aş putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc că inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copiii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.
Iubirea mea de Mamă pentru ei este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.
Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenha – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.”
Surse: www.familiaregala.ro; www.ceascadecultura.ro; Diana Mandache, Balcicul Reginei Maria, Curtea Veche, 2014
Documentarea: Bianca Ioniţă
