La Ştefăneşti, în apropiere de Piteşti, se află domeniul familiei Brătianu, liberali din tată în fiu, oameni politici fără de care România modernă ar fi fost mult mai săracă. După căsătoria cu Pia Pleşoianu, Ion C. Brătianu a construit în 1858 pe domeniul moştenit de la tatăl său o casă cu patru camere şi o pivniṭă. I-a dat numele fiicei lor celei mari şi a transformat-o în cuibul familiei, chiar dacă treburile ṭării îl ṭineau adesea la Bucureşti. Fiul „Vizirului”, Ionel Brătianu, prim ministru dar şi specialist în construcṭii, a dezvoltat domeniul care avea în vremea sa conac, fermă, capelă, cramă, gară, observator astronomic, parc, totul fiind înconjurat de viile care produceau celebre soiuri de vin. Povestea Floricăi Brătienilor este lungă şi se confundă cu însăşi istoria politică şi culturală a ṭării. Până în 1948, când domeniul a fost naṭionalizat. Splendidul ansamblu arhitectural, imensa bibliotecă, numeroasele acareturi au ajuns sub apăsarea „puterii populare”. Proprietar era acum „clasa muncitoare în alianṭă cu ṭărănimea”, reprezentate de Gospodăria Agricolă de Stat.
Inginerul agronom Constantin Budan a fost trimis la G.A.S. Ştefăneşti în primăvara lui 1955, iar amintirile sale despre Florica se referă la acea perioadă a ultimilor ani ai guvernării lui Gheorghiu Dej.
„Imaginea era neplăcută din punct de vedere al administrării pământului, livezilor, viilor, dar şi a castelului. Castelul era funcţionabil numai în prima parte de la intrare. Avea cinci camere jos şi camerele de sus. El e format cam din trei corpuri: corpul principal, corpul de la jumătate, când cobori câteva scări, şi corpul din spate, care – se spunea, n-am găsit documente – c-ar fi fost a lui Constantin Brâncoveanu şi că ar fi fost preluat de la Brâncoveni de către Brătieni. Şi aripa aia se vede clar că este o construcţie care a fost făcută independent de castelul din faţă, s-a făcut pasarela care trece de la el la castel şi castelul s-a construit în faţă. Tot spatele nu era posibil de locuit: erau cu multă igrasie pereţii, lambriurile care erau erau distruse, instalaţiile sanitare distruse total, apă peste tot, canalizarea exterioară care era subterană, a castelului, era înfundată total şi apele care intrau totuşi pe canalele subterane, rămâneau acolo şi bineînţeles că igrasia pătrundea prin pereţi. Acoperişul era şi el în multe părţi distrus. Castelul, având practic patru nivele cu podul, curgea până jos! […] Din câte am aflat, starea deplorabilă a castelului s-ar fi datorat grecilor, luptători comunişti care au format colonia de la Ştefăneşti. În castel s-a aflat centrul lor de coordonare. […]
La Florica eu am venit ca şef al fermei de centru al Gospodăriei de Stat Ştefăneşti care avea sediul în castel. Am luat în primire secţia, ferma de centru, care includea fosta moşie a Brătienilor şi bineînţeles mai erau şi alte terenuri care erau afiliate ei. Era fermă de vaci [din rasa] Simmental, Bălţată de Transilvania, de Maramureş. Grajdurile erau construite în clădirea de jos a fermei care a fost predată pentru exploatare unei staţiuni a domeniilor statului, pentru zootehnie. Ferma mai avea grădină de legume care se afla în Zăvoi, terenul din Zăvoi – peste şoseaua naţională – şi mai avea o îngrăşătorie de porci, cu trei mii de capete, construită special pentru colonia de greci; erau plantaţiile de vii, vechi, ale proprietarilor care au fost expropriaţi şi câteva plantaţii de pomi. Plantaţiile erau într-o stare de neîntreţinere foarte avansată. Multe din ele erau îmbătrânite, nu constituiau exploataţii eficiente, mari, şi nu se mai putea reface în sisteme de plantaţii moderne şi s-a trecut imediat la refacerea fondului viticol al întregii zone de la Ştefăneşti, până dincolo de Leordeni. […]
La gară, deci dincolo de gară, peste şoseaua Piteşti-Bucureşti, existau câteva hectare de vie, cinci-şase hectare din soiul Cabernet Sauvignon, vin negru. Pe panta de deasupra bisericii, capelei, era o plantaţie pură, singura pe care am găsit-o în toată podgoria Ştefăneşti-Leordeni, de Sauvignon, pe care am îngrijit-o în mod deosebit, am regenerat-o şi cu vinurile obţinute din ea am luat la Ljubljana peste un an-doi o medalie de argint. Prima medalie de argint! Din vie, de-acolo…
Cum arăta această clădire a staţiunii?
Jos, deci la parter, era majoritatea încăperilor din careu, în afară de corpul frontal, grajduri de vaci… unde au fost grajdurile care au fost desfiinţate. Deasupra grajdurilor erau încăperi mari care formau magazii pentru furaje, pentru inventar zootehnic al fermei şi mai era o seamă de încăperi care adăposteau îngrijitorii animalelor, salariaţii fermei de stat pentru zootehnie. Am înţeles c-a fost o fermă de reproducţie. Erau grajdurile de cai, în spatele clădirii, mai erau urmele unei maternităţi, scroafe de porci şi cam atât. La etaj, în corpul principal, deci frontal, erau birourile şi acolo am avut eu biroul fermei de centru a Gospodăriei de Stat. […] Clădirea circulară era gheţăria fermei sau a familiei Brătienilor, în care este un puţ foarte adânc în care iarna se spărgea gheaţa de pe râul Argeş, se depozita în puţul ăsta adânc de vreo 20-25 m, cam aşa, şi peste gheaţă se aşeza un strat gros de paie. Acolo era o scară pe care coborai vara, când era nevoie de gheaţă. Nu, nu era ghiaţa care se formează astăzi, pe cale chimică! […]
Dincolo de biserică, spre castel, era un fructar, foarte ingenios construit. Beciurile erau înconjurate de un coridor de ziduri, de un culoar de ziduri şi formau ca un fel de termos pentru menţinerea temperaturii scăzute şi acolo se păstrau struguri, mere, pere, iar la etaj, prin intrarea din spate, era un pod construit cu încăperi în care se păstrau nucile, prunele uscate, poamele uscate, perele, mere şi aşa mai departe. Lângă această clădire, pe partea dreaptă era o construcţie curioasă – nişte ziduri – care am înţeles că era făcută din piese foarte rare, arheologice, adunate de Brătieni, cineva din familie avea această pasiune, pentru că şi pe castel se văd încrustate fragmente arheologice de mare vechime şi în această construcţie există acuma o coloană care este aşezată în parc. Se zice că aia era, practic, un stâlp din această clădire. Eu l-am scos de acolo şi l-am instalat pe aleea care duce spre castel. Se spune că pe ea ar fi fost şi un bust al unui membru al familiei Brătienilor, nu ştiu care, că nu l-am găsit!
În jurul acestei construcţii interesante făcute din obiecte arheologice era şi o grădină, în paragină, dar era grădină…
Acolo erau arbuşti, în jurul ei, dar când am venit eu toată construcţia asta erau coteţe de porci, de păsări, ale locatarilor de acolo! Nu mai era [grădina]! Între clădirea asta exista o grădină peisageră, foarte frumoasă, cu trepte, cu arbuşti decorativi din multe specii. Chiar în al doilea an de funcţionare al meu, la Brătieni, am rugat doi studenţi în practică să le punem pe fiecare câte o etichetă – unele se mai găsesc şi astăzi – Cu denumirile latineşti ale arborilor şi arbuştilor din parcul Brătienilor.
Acest ansamblu de stil neoromânesc, casa de la Florica, se inteţiona să se folosească în continuare ca sediu pentru Gospodăria Agricolă de Stat în 1955?
Castelul, aşa cum am spus, era într-o stare de degradare foarte avansată. Peste un an de zile am devenit inginerul şef al acestei gospodării şi peste [încă] un an de zile am devenit directorul acestei gospodării. Am intervenit la Ministerul Agriculturii, Departamentul Gostat unde un anumit ministru, profesorul Dimancea, mi-a dat peste 100.000 de lei. Pe vremea aia erau ceva bani, dar nu suficient ca să putem repara castelul şi cu ei am refăcut acoperişul, ca să nu mai plouă în el. Asta a fost prin ’57, ’58… Ei, eu am fost transferat la minister începând cu 1 ianuarie ’59, la Departamentul Gostat, fără să fiu întrebat. Eram plecat în străinătate într-o delegaţie şi când am venit, m-am găsit transferat la minister. […]
În mai, prin demisie, am plecat de la minister şi am venit la Ştefăneşti, dar n-am mai putut ocupa locul, funcţia pe care am avut-o, de director al I.A.S-ului. Din păcate, plantaţiile care le înfiinţaserăm erau date în grija unui director, de meserie reparator de radio, lucru care m-a înfuriat. […] Am reuşit să-i iau castelul în care s-a înfiinţat o instituţie, Casa Agronomului Piteşti, ca filială a Casei Agronomului Centrale, de la Bucureşti, pentru a instrui cadrele din agricultură în vederea realizării acţiunii de dezvoltare a pomiculturii şi viticulturii în regiune.”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
