Absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi Rachete de la Braşov, Emil Burghelea a fost trimis în 1953 la studii în URSS, la Academia Militară Frunze. Avea „dosar bun”, aşa cum se cerea pe atunci, aşa încât promovarea sa politico-militară s-a făcut rapid. În 1962 colonelul Emil Burghelea pleca ataşat militar în Italia, unde avea să rămână câṭiva ani. Observaṭiile sale despre lumea occidentală a anilor ’60 sunt interesante şi colorate.
„Când aţi ajuns în Italia, aţi fost aşteptat de cineva de la ambasadă?
Toată ambasada, inclusiv ambasadorul, a fost la gară! Am fost întâmpinat acolo, la gară, cu multă nerăbdare, vechiul ataşat militar era principalul organizator al primirii mele şi el a organizat şi vizitele de prezentare la oficialităţile italiene. Protocolul prevedea prezentarea pe rând la… în mod normal începea protocolul la cele trei secţii de Legături Externe ale celor trei categorii de forţe armate. Deci, secţia de Legături Externe de la propriul stat, secţia de Legături Externe de la marină şi secţia de la aeronautică. Urmau serviciile de informaţii, de la trupele de uscat, de la marină, până la aviaţie. Şi pe urmă urca spirala la şeful Marelui Stat Major.
Unde locuiaţi? În cadrul ambasadei, sau aveaţi o clădire separată?
Eu locuiam în cadrul ambasadei unde era şi un bloc cu locuinţe. Iniţial am locuit în blocul cu locuinţe, iar în ’64 am ieşit în oraş. […] Eu nu aveam şofer, maşina o conduceam personal, maşina era a statului român, şi aveam atunci un Mercedes de protocol. […] O să râdeţi, dar carnetul auto l-am luat acolo; acolo am dat examenul, acolo am făcut şi şcoala de şoferi şi acolo l-am luat.
Care erau relaţiile cu ceilalţi ataşaţi militari la Roma? Cine era decanul ataşaţilor militari când aţi ajuns dumneavoastră?
Când am ajuns eu, decan era neamţul, adică ataşatul militar al RFG-ului. Şi am făcut vizite, cum s-ar spune, protocolare – atuncea aşa se obişnuia – acelora din ţările socialiste şi decanului Corpului Ataşaţilor Militari. […] S-a organizat un cocktail cu ocazia predării şi primirii postului, la care a participat ataşatul militar care a predat şi ataşatul militar care a primit. Şi acolo au fost invitaţi şi ataşaţii militari şi alte personalităţi ale armatei italiene, diplomaţi, pentru că cocktailul a fost dat de ambasador, deci a fost o predare primire conform normelor diplomatice din ţara respectivă. […]
În general acolo lucrurile mergeau spre economie, spre lupta împotriva risipei, fondurile s-au micşorat continuu. Foarte mulţi ataşaţi militari, ca să-şi facă treaba, puneau din buzunar, din solda pe care o aveau acolo sau indemnizaţia pe care o aveau acolo, ca să poată… să poată face faţă cheltuielilor. […]
În perioada respectivă am înţeles că era o serie de zone interzise, în care dumneavoastră nu aveaţi acces. Care erau aceste zone?
Toată Italia era segmentată de aceste zone de aşa manieră încât să ajungi foarte greu într-o parte sau alta a Italiei. Ca să depăşeşti zonele respective, trebuia să faci o cerere specială la secţia de Legături Externe, să-ţi aprobe. Uneori se aproba, alteori nu aproba. Eram chemat la secţia de Legături Externe sau se anunţa telefonic la Ambasadă, că „domnul poate să treacă prin zona respectivă„. […] Ca să parcurg o zonă din asta, aşa, îmi alegeam să fac o excursie la Veneţia. Voiam să vizitez Veneţia şi plecam mai mulţi, organizam prin Ambasadă ca să fac treaba asta – nu era cererea mea, ci a Ambasadei!
În sud aţi coborât vreodată?… Sicilia?
Eu nu am apucat, punctul cel mai sudic a fost Salerno, iar în nord am fost tot… dar după ’64, până la Rovereto, unde exista un muzeu mare al armelor internaţionale şi unde m-am dus să văd ce avem din România acolo. Era închinat, muzeul, eroilor din toate timpurile, morţi pentru cauza patriei lor. Fiecare stat avea o încăpere sau un spaţiu pentru ei, fiecare stat avea o zi când un clopot imens, de aproximativ de mărimea Clopotului Ţarului de la Kremlin, bătea în cinstea morţilor. Ziua când trebuia să bată [pentru români] fusese stabilită de Mareşalul Averescu şi era 1 decembrie… pentru România. Am vizitat muzeul, am făcut propuneri, nu ştiu până la urmă cum s-au finalizat şi acolo aveam două încăperi şi eram foarte scandalizat că, în timp ce noi aveam două încăperi prăpădite şi vai de steaua lor, cehii aveau o sală mare, cu neon şi pusă bine la punct şi reprezentată, iar noi aveam nişte exponate din astea, ale celora care au fugit sau au plecat din ţară. Nişte cărţulii, nişte haine vechi, majoritatea axate pe familia regală, cu Mama răniţilor, cu… şi eu atuncea am cerut neapărat să facă ceva pentru folosirea acestei posibilităţi de propagandă pentru statul nostru, pentru România. […]
Am viziat şi şcoala de aplicaţii de a Torino şi am fost şi la Institutul Naval al lor, unde în timpul războiului am avut ofiţeri care s-au pregătit acolo, marinari de ai noştri care a avut o secţie la italieni, care au făcut şcoală pe bricurile lor vestite, similar, sau mă rog, fraţii mai mari ai Bricului nostru Mircea… ne-au dus şi pe la şcolile militare, de poliţie, voiau şi ei să arate, aşa cum facem şi noi. Şi înainte şi acuma se duceau în şcoli militare să viziteze, să le arate ce vor ai noştri. […]
În timpul cât aţi fost la Roma au fost vizite la nivel înalt din partea statului român?
Au fost multe vizite, n-aş putea să spun la nivelul statului, pentru că uneori erau acoperite sub alte forme. Dar v-aş da un exemplu: a fost Alexandru Moghioroş, care era membru al CC-ului, undeva pe la Milano. Venea un tren special şi avea vagonul lui şi… nici nu a ajuns la Roma! S-a oprit acolo, că trebuia să studieze nu ştiu ce. A fost Ceauşescu, care pe vreme aia a venit în vizită [în 1964], la înmormântarea lui Palmiro Togliatti. În ultima parte a misiunii mele acolo a fost Leontin Sălăjan, ministru al Apărării – dar nu a venit în vizită oficială, a venit în vizită particulară. Deci formele astea nu erau încă la asemenea nivel, încât să se facă… până când am plecat eu, că pe urmă s-au schimbat lucrurile, s-au îmbunătăţit şi pe urmă s-au deteriorat din nou.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2000]
