România este un relativ nou-venit în Uniunea Europeană. Membru UE din 2007, România încă mai este adesea privită ca o ţară săracă, coruptă, cu instituţii publice disfuncţionale şi o industrie ineficientă, o ţară care nu a ieşit încă dintre umbrele propriului trecut. În realitate, România îşi înfrânge gradual vechile ei tare interne pentru a deveni o ţară cu o situaţie financiară solidă, una care intră într-o nouă eră şi care, făcând asta, ilustrează valoarea unei abordări graduale, prudente, a integrării în UE. România nu a adoptat încă euro, ceea ce e demonstrat deja a fi un plan mai bun decât a adopta euro înainte ca economia şi instituţiile unui stat să fie pregătite. În multe feluri, România este o poveste de succes a integrării europene, chiar şi dacă este una care se mai află încă în curs de desfăşurare.
Când România a aderat la UE în 2007, ţara a acceptat să îmbrăţişeze valorile UE şi să se pună sub supravegherea instituţiilor UE, pentru a-şi administra propriile procese al politicii interne şi economic şi pentru a satisface cerinţele „criteriilor de convergenţă” ale UE, aşa cum sunt ele definite de Tratatul de la Maastricht din 1992 şi de ulterioarele acorduri ale UE. Procesul de integrare progresivă în UE prevede că, după întrunirea criteriilor de la Maastricht, ar urma adoptarea monedei euro de către România şi aderarea ei la zona euro, lucru pe care încă nu l-a făcut.
În prezent, România nu are o dată-ţintă pentru adoptarea euro. În aprilie, guvernul român şi-a revocat formal ţinta pentru adoptarea euro, cândva stabilită pentru 2019, declarând că un nou cabinet român, constituit în urma alegerilor parlamentare din noiembrie din acest an, va stabili acea dată a adoptării. În mai Banca Centrală Europeană (BCE) a afirmat că România nu întruneşte criteriile de convergenţă de la Maastricht. Interesant este că pieţele financiare nu au reacţionat nici la revocarea ţintei de către guvern şi nici la declaraţia BCE că România nu se califică, ceea ce înseamnă că investitorii nici nu au fost surprinşi şi nici dezamăgiţi de vestea că România nu are planuri deja stabilite pentru adoptarea euro.
Înseamnă asta că UE şi România au eşuat în a îmbunătăţi starea economiei şi instituţiilor româneşti după 2007? Chiar din contră – după ce a suferit de pe urma crizei globale financiare, România şi-a revenit din criză şi se bucură de o creştere economică superioară celorlalte ţări similare. România constituie în prezent unul dintre exemplele care demonstrează că o ţară a UE îşi poate îmbunătăţi economia şi instituţiile fără a adopta euro. De fapt, prin amânarea adoptării euro şi evitarea constrângerilor legale pe care aderarea la zona euro le implică pentru membrii ei, România a avut de beneficiat prin aceea că economia ei reală fundamentală a avut la dispoziţie timp pentru a deveni mai competitivă în mod gradual, prin comerţ cu UE, primirea de investiţii străine directe şi reforma pieţei financiare. România mai are încă drum lung de parcurs pentru îmbunătăţirea competitivităţii în infrastructură, educaţie şi sănătate.
Astăzi, după majoritatea standardelor pieţei financiare, România pare solidă. Are o monedă stabilă, rate ale dobânzii mici, randamente ale obligaţiunilor şi alte standarde de piaţă care reflectă o consolidare a creditului suveran. România este favorizată de mai toate agenţiile de rating al creditului care evaluează valoarea creditului (sic!). Investitorii străini sunt şi ei interesaţi. Economia pare că stă mai bine ca niciodată, crescând la viteză maximă prin măsuri agregate de creştere.
Trebuie recunoscut, ratele relativ mari de creştere ale României pleacă de la un punct iniţial destul de coborât, ţara fiind una dintre cele mai sărace din UE, fapt ce evidenţiază nevoia României de a-şi prinde din urmă partenerii comerciali din UE, şi mai cu seamă Germania, Franţa şi Italia, dar şi Rusia. Un alt avantaj al României este acela că are un sector bancar care a fost internaţionalizat la sfârşitul anilor ’90 sub administrarea Băncii Naţionale a României, fapt ce a adus cu sine beneficiile expertizei, tehnologiei şi capitalizării, toate acestea contribuind la soliditatea sectorului bancar românesc de astăzi.
Înseamnă asta că România nu mai are nevoie de sprijinul UE? Nu. România s-a bazat şi va continua să se bazeze pe sprijinul UE pentru a-şi revitaliza cadrul instituţional, de reglementare şi legislativ, precum şi pentru a aduce o nouă cultură a administraţiei şi inovaţiei în instituţiile sale publice, inclusiv în cele judiciare. Când România a aderat la UE împreună cu Bulgaria în 2007, ambele ţări au fost supuse unui program special anticorupţie. Se aşteaptă în prezent ca România să nu mai aibă nevoie de acest program. Transparenţa şi responsabilitatea instituţională se îmbunătăţesc, iar numărul inculpărilor este ridicat.
2016 este an electoral. Aşteptaţi-vă ca tendinţele de mai profundă integrare cu UE să continue după alegerile din noiembrie, oricine va ieşi câştigător, întrucât programele supervizate de UE vor imprima din nou avânt privatizării, reînnoirii instituţionale şi cheltuielilor pentru infrastructură. Un aparent risc pentru România şi convergenţa ei cu UE îl constituie „noul” cod fiscal ce prevede reducerea impozitării şi creşterea cheltuielilor guvernamentale. Codul fiscal este „populist” prin concepţie, iar relaxarea fiscală din anul electoral va stimula cererea internă. Prin inversarea tendinţei de consolidare fiscală, codul poate genera excese bugetare dificil de corectat precum şi, în timp, costuri sociale şi economice.
România intră într-o nouă eră în propriul ei ritm, gradual, atât din punct de vedere politic cât şi economic, în ciuda crizelor concomitente din UE (criza euro, Brexit, criza migraţiei, conflictul din Ucraina, iar acum şi consecinţele puciului eşuat din Turcia). România va prelua în 2019 preşedinţia rotativă a Consiliului European. Va fi guvernul român pregătit să conducă UE? Probabil că da. Va fi adoptat România euro până în 2019? Cu siguranţă nu. Chiar şi aşa, România exemplifică faptul că direcţia politicii de integrare este importantă, că abordarea graduală a îmbunătăţirii competitivităţii contribuie la sustenabilitatea economică şi convergenţa politică şi susţine obiectivul UE al integrării progresive. Din contră, a întruni criteriile de convergenţă de la Maastricht şi a adopta euro înainte ca economia fundamentală a ţării să fie sustenabil competitivă şi înainte ca instituţiile ei să o poată susţine, nu contribuie decât la o şi mai mare „de-integrare” a UE şi la fragmentarea zonei euro, precum şi a voinţei politice pe care ea se sprijină.
THE HUFFINGTON POST (SUA), 18 iulie 2016 – Articol de John Sydney Hopkins (consultant şi consilier pe probleme de prognoză financiară)
Traducere: Andrei Suba
