Reprezentantul României în Japonia, apoi Elveṭia, şeful Misiunii noastre Permanente la Organizaṭia Naṭiunilor Unite, diplomatul Ion Datcu a călătorit mult şi a lucrat mult în străinătate. Era născut în 1929 şi a fost trimis mai întâi ambasador în Japonia în 1966, deci foarte tânăr. Cu doi ani înaintea plecării sale la post avusese loc un eveniment important pentru politica noastră externă: publicarea Declaraṭiei din aprilie, un document prin care Partidul Muncitoresc Român, Gheorghiu Dej mai exact, anunṭa deschiderea către Occidentul mult hulit până atunci şi emanciparea de sub tutela Uniunii Sovietice, „fratele mai mare de la răsărit”. Ce ştia Asia despre România, ce impact avusese în Orient Declaraṭia din aprilie a românilor, sunt teme de discuṭie care punctează amintirile diplomatului român despre şederea sa în Japonia.
„Cum a fost primit ambasadorul României, Ion Datcu, de împăratul Hirohito? Ce atmosferă aţi găsit în Japonia acelor ani, în legătură cu România?
În legătură cu România, trebuie să vă spun că am rămas uimit de puţinele cunoştinţe care existau… nu vă mai spun, în cercurile parlamentare, chiar şi printre membrii guvernului.
Erau oameni care nu cunoşteau despre existenţa României în cercurile puterii?
Nu, nu, e prea mult spus, dar cunoşteau foarte puţin. Şi-mi amintesc, la timpul respectiv, când discutam anumite probleme chiar europene – la timpul ăla noi aveam în politica externă puncte de vedere să zicem româneşti, mai originale – ei nu puteau să înţeleagă faptul că noi aveam nişte poziţii diferite faţă de Uniunea Sovietică; ei vedeau partea asta a Europei ca un bloc de monolit… de fapt asta [nu] era numai o chestie japoneză, am găsit şi în America acelaşi lucru, în S.U.A. Dar vreau să vă spun că oamenii de afaceri în schimb, da, cunoşteau, aveau interese, am vizitat foarte multe întreprinderi. Noi deja cumpăram vapoare, construiam – am botezat şi eu nişte mineraliere, s-au cumpărat pescadoarele –, deci inclusiv marile firme cu aparatură electronică care prospectau, erau foarte, foarte… Am observat această diferenţă interesantă şi e bună întrebarea dumneavoastră din acest punct de vedere. Între politicieni şi oamenii de afaceri era o mare discrepanţă.
În ce priveşte presa, aici vreau să vă spun că atenţia pe care presa japoneză o acordă Europei şi în prezent este una de gradul doi, să spun aşa – mai ales Europa de Est, vreau să spun – şi atunci foarte rareori veneam noi în atenţia presei: probabil distanţa, diferenţele lor de [mentalitate], ei au o atitudine foarte mult concentrată pe zona din jurul lor, la vremea respectivă S.U.A., China, Coreea, tot ce era în jur era de primă importanţă şi zona asta a Pacificului, Asia, U.R.S.S. – erau în discuţii pentru o mare afacere cu Siberia – vă imaginaţi că din acest punct de vedere noi eram priviţi oarecum printr-un binoclu inversat.
În schimb, ce am constatat, dacă îmi permiteţi să adaug, este şocul pe care l-am produs – aţi întrebat de împăratul Hirohito – care a murit, după cum ştiţi; era un om extraordinar de simpatic, dincolo de aura lui de misticism! Era un om extrem de cald, apropiat şi am avut surpriza nemaipomenită ca împăratul să ştie mai mult despre România decât membrii guvernului de la timpul respectiv. El a început să îmi vorbească despre Delta Dunării şi era mare specialist în faună şi mai ales în peşti şi mi-a arătat, avea el nişte cărţi. Şi atunci i-am promis: „Majestate, fac tot ce pot şi data [viitoare vă aduc nişte cărṭi]. M-am dus în concediu, am adus nişte cărţi, le-am găsit eu şi hărţi şi mă-ntreba mereu, zice: „Oare cât o să mai reziste paradisul ăsta din Europa?„, zic: „Poate veniţi odată să vedeţi şi dumneavoastră…„ Deci Dunărea, Delta Dunării şi Marea Neagră, zona aceasta pe care o considera el că prezintă un mare interes pentru studiile lui. El făcuse probabil biologia şi studia diverse animale de-astea de apă. […]
Eram chemat… Obiceiul este ca atunci când iei masa cu împăratul – era atunci, vorbesc de anii aceia, ’60 – şi se bea câte un păhărel de saké, aşa; păhărelele cu care ai băut cu împăratul le găseşti într-un pachet frumos [ să le iei ca amintire]… E un porţelan foarte fin cu emblema imperială, uitaţi-l aici…
Şi era împărăteasa… lângă noi – eram eu, cu soţia – şi din vorbe în vorbe, la un moment dat împărăteasa spune: „Vai, ce mult aş vrea să văd Europa!„ Şi spune: „N-am fost niciodată! Ştiţi, noi… nu prea intră în tradiţie şi mult timp s-a considerat că nu avem voie să părăsim Japonia. Dar eu aş vrea să văd Europa!„ Şi atunci, ţin minte, am făcut şi eu o glumă – eu cred că a fost oarecum de prost gust – zic: „Spuneţi-i şefului„ – că vorbeam cu dânsa aşa, mai apropiat – zic: „îi faceţi o viaţă mai dură, aşa, până se hotărăşte să plece!„
Şi care a fost reacţia?
Ea a început să râdă… în chip japonez, aşa… Împăratul a întrebat de ce râdem, ea i-a povestit, bineînţeles, a zâmbit şi el. Urmarea… În ’70 şi ceva eram la Geneva – în ’70 fix, după aceea m-am dus la New York – în ’70 ambasadorul Japoniei mă caută, Kitahara, […] zice: „Dragă, uite, vine împăratul în Elveţia cu împărăteasa şi printre… am zis să nu chem prea multă lume, dar dumneata ai fost ambasador acolo, i-ai cunoscut şi te-am invitat!„ Într-adevăr, era o masă mai restrânsă, de fapt era un bufet şi – ţin minte ca şi-acum – împăratul cu împărăteasa la… unde ne aşteptau la primire, împăratul cred că uitase total chestiunea, omul [era], mai în vârstă, împărăteasa, când ne-a văzut pe noi doi, ne-a făcut aşa, un semn din ochi, ştiţi, adică… „Vedeţi că am ajuns în Europa?„
Mie mi-a făcut multă plăcere şederea în Japonia, deşi trebuie să vă spun că de fapt pe unde mă duceam şi spuneam: „Sunt ambasadorul României„, zice: „A, Romania, Romania!…„ zice, „consilierul, nu? consilierul!„ „Nu„, zic, „nu, ambasadorul… Nu, dom’le, ambasadorul, taishikan, taishikan!„ „Vai de mine, dar câţi ani aveţi, dom’le?„ „Păi, 30 şi…7„. După aia, eu mă gândeam mereu să zic mai mult. Zice: „Imposibil, domnule!..„ La ei demnităţile… cât de cât, trebuia cam să treci de 60 de ani – ăsta a fost un prim handicap… Dumneavoastră zâmbiţi, dar era serios!”
[Interviu de Emilian Blânda, 1994]
