În 1905 artistul român din Hobiṭa era admis la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris pe care a urmat-o doar un an, deoarece a depăşit vârsta admisă de regulamentul şcolii. Dar în 1906 Constantin Brâncuşi avea deja o primă mare expoziṭie personală, tot la Paris, la Société Nationale des Beaux-Arts şi un an mai târziu un atelier în Rue du Montparnasse. Atunci a început să-i cunoască pe marii artişti parizieni, Guillaume Apollinaire, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp şi să fie apreciat de public. În 1937 Brâncuşi a fost vizitat de criticul, istoricul de artă şi profesorul George Oprescu, iar întâlnirea l-a marcat profund pe acesta din urmă. Se simte acest lucru din felul în care o povestea, 26 de ani mai târziu, într-o înregistrare pentru Radiodifuziunea Română.
„Lucram la Comisia de Cooperaṭie Intelectuală a Ligii Naţiunilor, ale căror sesiuni şi viaţă curentă mă obligau la foarte dese călătorii la Paris. Totuşi, nu m-am mai întâlnit cu maestrul [Brâncuşi] despre care se vorbea din ce în ce mai mult. Am aflat apoi despre vizita maharajahului din Indore, care i-a cumpărat trei exemplare din Pasărea măiastră: unul din marmură neagră, altul de marmură albă şi altul de metal lustruit. I-a mai comandat şi un Spirit al lui Buddha care împreună cu aceste exemplare trebuia să fie aşezat într-un templu anume construit în palatul maharajahului, în jurul unui batiu, în aşa fel încât, la amiază, soarele să facă să strălucească exemplarul din bronz lustruit al Păsării măiestre.
Deşi ultimul proiect nu a putut fi realizat, al a prilejuit artistului o călătorie în India, urmată curând de una în ţară, la Targu Jiu. Aici Brâncuşi ridica în parcul oraşului celebra Coloană infinită, înălţându-se la 30 m. şi Arcul Triumfal al Sărutului. Toate acestea erau de natură să redeştepte în mine dorinţa de a reînnoi contactul cu artistul, ceea ce s-a întâmplat în toamna lui 1937, cu ocazia Expoziţiei Internaţionale din Paris. De data aceasta, ceea ce da un aspect particular atelierului nu mai erau imensele bârne din lemn de altădată. În această perioadă Brâncuşi era preocupat de sculpura în piatră şi în metal lustruit. Asemenea opere instalate pe platforme mobile puse în mişcare de un mecanism electric m-au cam surprins şi nu tocmai favorabil.
A urmat o masă pregătită de artist şi conversaţie în legătură ce ceea ce vedeam. O conversaţie de cel putin două ceasuri. Ceea ce izbea în înfăţişarea lui Brâncuşi şi ceea ce-mi lăsase o amintire de neuitat încă de la primul meu contact cu dânsul era nobleţea rustică a înfăţişării sale, supleţea mişcilor, trupul său vânjos, deşi mai degrabă scund. Ochii mai ales erau extraordinari! Mici, însă săgetători, când râzători, când gravi, când ironici. Nu exagerat – schimbători. Şi suficienţi ca să te facă să înţelegi ce se petrecea în sufletul lui. Vorba îi era domoală, clară, lung judecată.
În aceea seară domnea parcă în jurul lui ceva din seninătatea artistului care a ajuns, în sfârşit, la adevărul suprem al artei. În ce priveşte arta populară a ţării de origine a lui Brâncuşi, sculptorul se hrănise cu ea în copilărie şi în adolescenţă. Îi cunoştea toate implicaţiile. Era deci natural ca autorul Înţelepciunii pământului, al Coloanei infinite şi al Pasării măiestre să vadă în această direcţie viitorul sculpturii. Din această artă populară a izvorât o mare parte a inspiraţiei sale. De atitudinea sa faţă de temele acestea, faţă de materialul şi de procedeele de execuţie de care se servise poporul mai înainte trebuie să ţinem seama dacă vrem să înţelegem motivele adânci ale artei lui Brâncuşi. Este convingerea puternică ce mi-a rămas după cele două contacte avute cu acest excepţional artist a cărui faimă este astăzi răspândită în lumea întreagă.”
[Interviu Radiodifuziunea Română, 1963]
