O legendă locală spune că biserica de lemn de la Mănăstioara a fost construită de Ştefan cel Mare din stejarul în care se ascunsese pe când, copil fiind, a asistat la uciderea tatălui său, voievodul Bogdan al II-lea, cu care se afla la o nuntă în Reuseni. Ucigaşul, Petru Aron, pretendent la tronul Moldovei, avea să-şi primească pedeapsa, iar Ştefan avea să domnească, aşa cum se ştie, aproape o jumătate de veac. Specialiştii consideră însă că biserica Mănăstioara a fost construită în secolul al XVIII-lea, pe o moşie boierească, aceea a familiei Balş care stăpânea pădurea Plăvălari. Astăzi satele vechi Mănăstioara, Plăvălari, Reuseni, Poieni-Suceava, Racova şi altele câteva fac parte din comuna Udeşti, judeṭul Suceava. Învăṭătorul Olvian Boicu este un om al locului care păstrează tradiṭia de fiecare an de a veni la Mănăstioara de sărbători.
„Am fost învăţător în Plăvălari. Adică sunt născut pe meleagurile acestea, la Ruşi Mănăstioara, tot comuna Udeşti. […] Şi am făcut Şcoala Normală la Iaşi, apoi am făcut un an învăţător la Coarnele Caprei, Hârlău, înainte de armată; m-am mutat aici după armată şi de atunci sunt profesor, am fost profesor la Reuseni. Din ‘58 când am venit din armată, am fost învăţător la Plăvălari, pe urmă m-am mutat la Reuseni, am făcut Facultatea de Educaţie Fizică şi apoi, până la pensionare, m-am pensionat acum doi ani de la Reuseni, de la şcoală, 38 de ani, cam aşa, am funcţionat aici şi am fost pe meleagurile astea.
Când veniţi aici, la Mănăstioara?
La bisericuţa aceasta, la Mănăstioara, pot să spun că vin aproape în fiecare an. Aproape în fiecare an, se adună… dar era lume peste lume aici pe vremuri, aşa, era o frumuseţe!.. […]
Veneaţi din tinereţe?
Da, de când ştiu, da, da… Ca să spun, am şi o bucată de pădure aici, ca proprietate, un pic mai încolo de biserică şi veneam şi vedeam şi locurile astea, da. […] Deci aici este satul din fosta comună Reuseni, că noi am fost de-o parte, nu din Udeşti. În Udeşti ne-a trecut prin ’76, cam aşa ceva, ni s-a făcut unificarea a trei comune: Reuseni, Udeştiul şi Chilişenii, sunt 11 sate în comuna actuală Udeşti. Noi eram cu Reuseniul, intrau în componenţa comunei şase sate: era Plăvălari, Ruşi, Mănăstioara, Nucşoara, Reuseniul… Deci ăsta era satul cel mai mic, cel mai mic! Noi veneam şi pe aici.
Am înfiinţat o şcoală aici, s-a înfiinţat o şcoală şi în prima zi de şcoală… eu eram secretarul şcolii la Reuseni şi aparţinea de noi cumva şcoala [din Mănăstioara], satul aparţinea de Reuseni, că era o singură şcoală coordonatoare, se zicea aşa atunci. Şi pe mine m-a trimis directorul, am adus şase băieţi de la Fălticeni, că aparţineam de Fălticeni. Când s-a făcut împărţirea aceea administrativă, au luat o serie de comune de la raionul Suceava şi ne-au dus la Fălticeni. Şi am adus şase băieţi aici şi erau opt copii! Prima zi de învăţămînt eu am făcut-o, aici, la Mănăstioara…
Dumneavoastră aţi deschis şcoala…
Eu am deschis şcoala la Mănăstioara. Pe urmă s-a menţinut s-a menţinut mult, mult s-a menţinut, câte patru, câte trei, câte şase copii…
Şi cu ce profesori? Veneau profesori?
Nu veneau. Erau învăţători care făceau aici [şcoală] şi făceau naveta de la Udeşti, de la Plăvălari de unde erau ei… […] Aşa, ultimul învăţător care a fost aici a fost învăţătorul Popescu Darie, care este pensionar acum. Se împăca foarte bine, chiar foarte bine [cu copiii]. Am avut şi comisii de metodică aici, de la inspectorat, a venit inspectorul în teritoriu şi alţi inspectori şi a fost un bairam frumos după lecţia, ştiţi, ṭinută cu patru copii… cu patru copii în patru clase, toate cumulate în patru clase… Adică clasa I, să zicem, avea abecedarul; clasa a II-a avea matematica; clasa a III-a avea istoria; clasa a IV-a avea geografia. Învăţătorul ăsta preda toate aceste obiecte la toate clasele într-o oră, la patru copii, aşa. Şi la ăsta îi dădea de lucru, la clasa I „tu scrii litera a sau b„ sau ce era acolo… simultan! „Tu citeşte la istorie despre Ştefan cel Mare, tu despre râul Suceava, iar tu la botanică sau la ştiinţă despre natură, vorbim despre porumb…„, să zicem. Şi vorbea cu el 10 minute, cu celălalt şapte, cu celălalt trei, cum îşi împărţea el timpul, ştiţi. Cam aşa se petrecea…
Ce s-a întâmplat apoi cu satul?
Deci, după colectivizare s-a pus problema distrugerii satului, mutării familiilor de aici. De ce?! Ca să dea terenul în folosinţă; plus de asta, să-i scoată din izolarea aceasta care trăiau ei. Şi s-au mutat familiile, s-au mutat…
De bunăvoie?
Da. În Plăvălari sunt o serie care au şi-au făcut case, de-aici, în Udeşti, deci s-au mutat o serie de oameni, dar ăştia erau mai tineri.
Erau case frumoase aici?
Le-aţi văzut, le-aţi văzut… Cam tot aşa ca acum erau, nu erau mai deosebite. Cam… mai amărâte de cum sunt acuma, dar nu s-au mutat, s-au împământenit aici. Deci, unii s-au mutat, alţii au rămas. Şi până la urmă, vedeţi dumneavoastră, li s-a făcut şi electrificare. Acum nu ştiu prin ce mijloace s-a extins şi electrificarea. Întreaga comună, a fost primarul care era, secretarul de partid şi primarul au ţinut să facă în întreaga comună şi au făcut. Mai este un sat Racova, dacă aţi auzit de dânsul, tot aşa de izolat dar e mult mai mare decât ăsta. Şi acolo e lumină, în orice caz s-a adus lumină în toată comuna, aşa… […] S-au făcut nişte treburi, au fost şi bune, nu se poate spune că comunismul a făcut numai rău. Eu mă uit la şcoală, doamnă. La şcoală se făceau lucruri bune. S-au făcut şi rele, că de exemplu, să vă dau aşa, se punea „plan economic„ – doar aţi fost elevă! – îţi spunea plan economic… Aţi prins timpurile când se punea plan economic, că [să dai] sticle, borcane, nu ştiu ce… bun! Dar să presupunem şi treaba cealaltă: domnule, se făcea o educaţie! De ce să arunc borcanul ăsta şi să nu-l pun, eu ştiu, într-un coş?! De ce să arunc eu sticla asta şi să nu o duc acolo să o valorific?! De ce să nu strâng fierul ăsta şi să nu-l duc dincolo… De ce să nu strâng plante medicinale în folosul… deci erau nişte acţiuni! […]
Dar am crescut viermi de mătase, doamnă! Umblam după frunze de dud… Erau şi lucruri bune, dar şi exagerate. De exemplu, asta cu viermii. Du-i domnule, unde e zona de duzi, nu mi le aduci mie aici, la Stejari!…
Scoteaţi ceva din ele?
Da, da… De exemplu, am fost şi director vreo 10 ani. Într-un an am dus 34 de kg de gogoşi! Şi cadrele erau împărţite, se făcea treabă cu elevii, ştiţi?
Şi director în ce ani aţi fost?
În perioada aceea, chiar din anul ‘80 până în ‘89. Şi treaba era bună, într-un fel. Era şi un interes la carte. Se ştia că elevul se duce la şcoala profesională – acum nu se duce nicăieri! Nu are nici un interes, nu ştie, nu vede. Se mai duce aşa, dar vedeţi şi dumnevoastră cum se duce şi ce face, ce face cu facultatea pe care a terminat-o, ce face cu liceul, ce face ăsta cu şcoala profesională… Aşa că, dacă te-ai putut ţine de căpiţă te-ai ţinut, dacă nu, rămâi acolo!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
