Devoţiunea creştină faţă de Fecioara Maria datează din secolul al V-lea, iar din secolele IV – V, imaginea sa artistică a început să se propage şi bisericile mai mari i-au fost dedicate. Un faimos exemplu este Santa Maria Maggiore din Roma, una dintre cele patru bazilici papale, monument istoric de secol V, înscris pe lista UNESCO a patrimoniului mondial. Reprezentările artistice ale Fecioarei Maria variază în cadrul tradiţiilor creştine, icoana Theotokos, a „Născătoarei de Dumnezeu”, fiind imaginea cea mai venerată în Biserica Ortodoxă, iar popularitatea Fecioarei a crescut dramatic începând din secolul al XII-lea. În arta pre-renascentistă, Fecioara Maria apare aşezată pe un impozant tron, înconjurată de îngeri, scăldată într-o lumină celestă. În Evul Mediu târziu, ea devine mai apropiată, apărând mai des în straie mai modeste. Concepţia umanistă a Fecioarei Maria a câştigat teren în Renaştere: ea este reprezentată mai puţin ca Împărăteasă Cerească, şi mai mult ca mamă care alăptează şi se joacă cu pruncul Iisus. Chiar şi în reprezentările cele mai lipsite de podoabe ale Madonei cu Pruncul, aura sa este omniprezentă. Surprinsă în aceste ipostaze esenţialmente feminine, ea devine, de asemenea, arhetipul feminităţii creştine. Nu este o femeie obişnuită, ci un ideal, Mama desăvârşită şi Fecioara fără de prihană. Fecioara Maria este înveşmântată într-o mantie albastră, simbol al naturii divine a Fiului lui Dumnezeu, şi un veşmânt roşu, simbol al naturii umane, într-o armonie cromatică şi spirituală perfectă. Din punct de vedere tehnic, utilizarea albastrului era motivată în Europa medievală şi renascentistă şi prin extragerea pigmentului albastru din lapis lazuli, o piatră importată din Afganistan, de o valoare mai mare decât aurul la acea vreme. Totodată, era o expresie a devotamentului şi glorificării Fecioarei. O reprezentare tradiţională a Fecioarei purtând veşminte albastre rămâne faimoasa „Madonna dell’Umiltà” (temă iconografică utilizată de la începutul secolului al XIV-lea), datând din jurul anului 1433, pictată de Fra Angelico, singurul pictor beatificat; o altă pictură din aceeaşi perioadă, 1429/1432, „Madonna Trivulzio”, de Fra Filippo Lippi, îşi revendică şi ea un loc special în istoria artei. Transformarea reprezentărilor vizuale ale Fecioarei, în secolele XIII – XV, oglindeşte ierarhia sa în cadrul Bisericii, dar şi în societate. În timpul Contrareformei, artiştii catolici, care răspunseseră la minimalizarea protestantă a rolului Fecioarei în mântuirea omenirii, au resubliniat poziţia sa ca Maică a lui Dumnezeu. Ea, de asemenea, capătă un rol propriu tot mai însemnat în vieţile credincioşilor, ca mijlocitor suprem între Fiul ei şi cei care se închină Lui. Până în secolul al XVIII-lea, a fost figura feminină unică cel mai frecvent reprezentată, subliniind diferitele faţete ale rolului său în istoria creştină, calităţile sale esenţiale rămânând credinţa, devotamentul, smerenia şi puritatea. De-a lungul timpului, cultul Maicii Domnului în creştinism s-a dezvoltat, numărul şi natura sărbătorilor, ca şi practicile venerative care le însoţesc variind foarte mult între diversele tradiţii creştine. Sărbătorile mari, socotite praznice împărăteşti, sunt Naşterea Maicii Domnului, numită şi Sânta Marie mică, la 8 septembrie; Intrarea Maicii Domnului în biserică, la 21 noiembrie; Bunavestire, la 25 martie; şi Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, o mare sărbătoare a ortodoxiei.
Tradiţia Adormirii este asociată cu diferite locuri, mai ales cu Ierusalimul, unde se află mormântul Fecioarei Maria şi Bazilica Adormirii, care domină Muntele Sion, şi cu Efesul, unde se află Casa Fecioarei Maria. Între lăcaşurile renumite purtând hramul Adormirii amintim Catedrala Adormirii din Vladimir, Rusia, Catedrala Adormirii de la Moscova, Catedrala Adormirii de la Varna, Bulgaria, Catedrala Uspenski din Helsinki, Finlanda, dedicată tot Adormitii Maicii Domnului. Descrierile timpurii ale Adormirii copiază în general imaginea bizantină comună, cu Fecioara aşezată pe un pat, în centrul compoziţiei. În icoana Adormirii, de Teofan Grecul, de final de secol XIV, Fecioara este înconjurată de cei 12 Apostoli. În centru, Iisus este înfăţişat într-o mandorlă, ocrotind sufletul Fecioarei. Alături de El sunt pictaţi Dionisie Areopagitul şi Ignaţiu de Antiohia Teoforul (purtătorul de Dumnezeu), responsabili pentru transmiterea istorisirii adormirii. O valoare artistică aparte are şi icoana Adormirii Maicii Domnului, pictată de El Greco, în secolul al XVI-lea (aflată la Catedrala Adormirii din Ermoupolis, Syros, Grecia). Alte exemple demne de reţinut legate de tema adormirii Fecioarei sunt operele realizate de Andrea Mantegna şi Hugo van der Goes. „Moartea Fecioarei”, de Caravaggio, din 1606, este, probabil, ultima dintre picturile occidentale faimoase având acest subiect. Personajele sunt aproape de dimensiuni reale. Caravaggio abandonează complet iconografia utilizată în mod tradiţional, pentru a insista asupra sfinţeniei Fecioarei. Suprimând toate detaliile nefolositoare, Caravaggio investeşte această scenă cu o monumentalitatea extraordinară, prin simpla prezenţă a acestor personaje şi prin intensitatea emoţiilor transmise de ele. Pictorul italian accentuează prezenţa fizică a Fecioarei, scăldată într-o lumină orbitoare, prefigurând o revoluţie iconografică.
Pelerinajele sunt, de asemenea, asociate cultului Fecioarei Maria. Sanctuarul de la Lourdes, Franţa, adăpostit la poalele Munţilor Pirinei, primeşte anual circa 6 milioane de pelerini şi vizitatori din lumea întreagă, potrivit statisticilor oficiale. Între 11 şi 15 august, este asaltat de sute de mii de suferinzi care vin în căutarea unei minuni, la slujba Înălţării la Cer a Maicii Domnului, celebrată pe 15 august în sanctuar. Între cele mai cunoscute pelerinaje prilejuite de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, numită popular şi Sfânta Mărie Mare, la numeroase biserici şi mânăstiri din România, cel mai cunoscut traseu este cel de la Mânăstirea Nicula, un important centru de pelerinaj din Ardeal, unde este păstrată o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Se spune că icoana ar fi lăcrimat în februarie şi martie 1699. În 1928, Papa Pius al XI-lea a acordat acestui lăcaş monahal greco-catolic statutul de Sanctuar marian. Sărbătoarea este ţinută de credincioşi şi la Mânăstirea Curtea de Arges, rectitorită de Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea. Şi în Ţara Lăpuşului, în Maramureş şi Oaş mânăstirile purtând hramul Adormirii atrag, an de an, mii de credincioşi, ca şi Mânăstirea Bistriţa, din Neamţ, mânăstirilea Humor, de la Suceava, sau mânăstirea Techirghiol, de la malul Mării Negre. La Mânăstirea Văratec, cea mai mare mânăstire de maici din ţară, gazdele fac pregătiri speciale pentru a întâmpina, de ziua hramului, credincioşii care îşi vor căuta tihna aici, unde s-a retras în jurul anului 2000 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, iar în 2005 s-a călugărit sub numele monahal de sora Benedicta.
(Cristina Zaharia – RADOR)
