S-a considerat ”un mic creion în mâinile unui Dumnezeu scriitor care concepe o scrisoare de dragoste lumii” și și-a clădit întreaga existență pe baza unor principii remarcabile: ”Știu că Dumnezeu nu-mi va da nimic din ceea ce nu pot duce și că nu-mi cere să reușesc, ci doar să încerc din tot sufletul”. La 19 ani de la moarte și cu doar o zi înainte de comemorare, fondatoarea ordinului ”Misionarele Carității” va fi ridicată la cinstea altarelor, în Piața Sfântul Petru din Vatican, în cadrul unei liturghii publice solemne de canonizare oficiate de Sanctitatea Sa Papa Francisc și, deloc întâmplător, în plină desfășurare a Anului Extraordinar al Milostivirii. Întregul proces, început din data de 1 septembrie, cu o expoziție despre viața, spiritul și ”moștenirea” Maicii Tereza, cuprinzând celebrarea unor sfinte mese, a unei Cateheze și a unui Oratoriu în onoarea Fericitei Tereza de Calcutta, va continua până pe 8 septembrie, cu prima sărbătorire a noii sfinte, o mesă de mulțumire și Cinstirea moaștelor Sf. Tereza de Calcutta. Beatificată la 19 octombrie 2003, în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, care a numit-o ”neobosita binefăcătoare a omenirii”, Maica Tereza s-a preocupat, timp de peste 45 de ani, de viețile a mii de oameni aflați în suferință, îngrjind, tratând și oferind dragoste necondinționată celor săraci, bolnavi, orfani sau muribunzi și administrând şcoli, orfelinate şi cantine sociale, atât în India (de unde și numele de Calcutta), cât și în alte țări. Toată această neîntreruptă și susținută activitate în slujba nevoiașilor, care a culminat, în anul 2008, cu ”vindecarea extraordinară” a unui bărbat din Brazilia, aflat în fază terminală în urma unor grave probleme cerebrale, i-a adus recunoștința supremă. Biserica Catolică a aprobat în unanimitate miracolul, considerat obligatoriu pentru săvârșirea acestui proces, Suveranul Pontif semnând, pe data de 15 martie, anul acesta, decretul de canonizare.
Viața și activitatea
Cea mai iubită călugăriță din lume, pe numele său laic Agnesë Gonxhe (”boboc” în limba albaneză) Bojaxhiu, s-a născut la Skopje (capitala de azi a Macedoniei, denumită la vremea aceea Üsküb), la 26 august 1910, într-o perioadă în care ţara făcea parte din Imperiul Otoman. Deşi s-a născut pe 26 august, ea considera că data botezului, 27 august, era ”adevărata ei zi de naştere”. Mama sa, Drana, era albaneză, dar unele surse susţin că tatăl său, Nikolle, era aromân, de unde și ipoteza că Maica Tereza ar avea, astfel, origini româneşti. Aceleași surse menționează că Nikolle Bojaxhiu, implicat în politică şi militant fervent al unei Albanii federale, în care aromânii să aibă un cuvânt important de spus, ar fi murit de ”inimă rea” în anul 1919, când a aflat, la finalul Primului Război Mondial, că oraşul Skopje a fost atribuit Iugoslaviei, şi nu Albaniei. Agnes avea doar 8 ani când şi-a pierdut tatăl, astfel că a pierdut contactul cu rudele aromâne, fiind crescută de mama ei, în religia catolică.
Încă de la vârsta de 12 ani s-a simţit atrasă de religie şi, fascinată fiind de poveştile misionarilor, a hotărât că acesta este drumul pe care dorește să pornească. La 18 ani, în anul 1928, a plecat de acasă, lăsându-și în urmă familia pe care nici nu a mai revăzut-o de-atunci. Pașii au purtat-o la Rathfamham, lângă Dublin, la călugărițele irlandeze de Loretho, unde a învățat limba engleză. Acolo a primit numele Sora Maria Tereza, după Sfânta Tereza din Lisieux. Un an mai târziu, în 1929, a părăsit Irlanda și s-a oprit în India, la Darjeeling, unde, în 1931, a depus primul jurământ de credință.
A fost trimisă apoi la Calcutta, unde a predat la Liceul de Fete Sfânta Maria, condus de călugărițele de Loretho, în care studiau fete din familii sărace, perioadă în care a învățat bengaleza și hindi. În timpul unei călătorii cu trenul pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit ceea ce chiar ea a numit “vocaţia în vocaţie”: ”Menirea ta este să-i slujeşti pe săraci, pe cei mai săraci dintre săraci“. La 24 mai 1937, a depus jurământul final de credință, numindu-se, de acum înainte, Maica Tereza. În anul 1948, nemaiputând părăsi mănăstirea, în urma jurământului de credință, aceasta primește din partea arhiepiscopului de Calcutta și a Vaticanului, acceptul oficial de a propovădui iubirea pentru aproape. Din acel moment, Maica Tereza nu a mai purtat hainele de călugăriță, adoptând îmbrăcămintea bengalezilor nevoiași: un sari de culoare albă, cu borduri albastre. După șase luni de pregătire medicală, s-a îndreptat către periferia orașului, neavând alt scop decât acela de a-i ajuta ”pe cei nedoriți, pe cei neiubiți și pe cei neîngrijiți”. Mesajul ei era cât se poate de simplu: „Cei săraci trebuie să știe că-i iubim”. Prin eforturile Maicii Tereza, milioane de bolnavi și muribunzi au primit adăpost și au fost tratați în dispensare mobile sau în clinici specializate și sute de mii de copii abandonați au fost îngrijiți și dați spre adopție. De altfel, Maica Tereza s-a împotrivit în mod clar avortului. În anul 1994, în cadrul unei conferințe la Washington, a declarat: ”Nu ucideți copilașii! Le rog pe toate mamele din lume: Dacă nu doriți un copil, dați-mi-l mie… Eu îl doresc! Așa am adoptat peste 3.000 de copii în Calcutta”.
În octombrie 1950, a întemeiat, sub numele de Misionarele Carității, o nouă congregație religioasă în Arhidioceza Calcuttei. La început, aceasta avea doar 12 membri, foști profesori și foști elevi de la Liceul Sfânta Maria, dar, pe măsură ce congregația s-a dezvoltat și au început să primească mai multe donații, „imperiul carității” creat de Maica Tereza s-a extins continuu. În anul 1952, a fost deschis Nirmal Hriday, un cămin din Kalighat, unde și-au găsit adăpost 60.000 de bătrâni nevoiași, în 1955 – orfelinatul Shishu Bhawan, iar în 1964 – colonia de leproși din apropiere de Calcutta. În decursul anilor, au mai fost înființate o clinică pentru bolnavii de tuberculoză, o maternitate, un cămin pentru mamele necăsătorite și numeroase școli. În 1965, a deschis primul cămin în afara Indiei, în Venezuela. La New York, a deschis un sanatoriu pentru cei infectați cu HIV/SIDA. A călătorit și la Beirut, unde a îngrijit atât copiii creștini cât și pe cei musulmani. În 1991, a deschis un cămin la Tirana. Maica Tereza a vizitat şi România, sosind în ţara noastră pentru prima dată la 2 mai 1990, iar la Bacău la 27 iunie în acelaşi an. La 20 octombrie 1990 a deschis la Bacău Casa “Misionarele Carităţii”. În septembrie 1992, a venit din nou în vizită, la Bacău şi la Iaşi. În 1995, susținea financiar, din donații publice, 534 de cămine în 115 țări, iar în 1997, congregația număra 4.000 de surori în 610 fundații din 123 de țări. Activitatea desfășurată de Maica Tereza s-a bucurat de apreciere în lumea întreagă. Semenii săi o priveau ca pe o sfântă, dar Maica Tereza spunea că tot ceea ce face este ”lucrarea lui Dumnezeu”: ”Sunt sigură că e El, nu eu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Eu sunt doar disponibilă la poruncile Sale. Fără El nu pot face nimic. Însă nici Domnul nu ar putea face nimic pentru cineva care ar fi plin de sine. (…) Trebuie să acționăm ca și cum totul ar depinde de noi… dar să-I lăsăm restul lui Dumnezeu.”
În timpul ultimilor ani de viaţă, în ciuda problemelor tot mai mari de sănătate, Maica Tereza a continuat să conducă Congregaţia şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii. În 1997, existau circa 4.000 de surori ale Maicii Tereza, prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume. În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, şi a făcut încă o călătorie în străinătate. După ce l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată, s-a întors la Calcutta şi a petrecut ultimele săptămâni de viaţă primind vizitatori şi instruindu-le pe surorile ei. La 5 septembrie 1997, viaţa pământească a Maicii Tereza a ajuns la capăt. Au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, la care au participat 400 de demnitari din 23 de țări ale lumii, iar trupul neînsuflețit i-a fost așezat în sediul central al congregației Misionarele Carității de pe Lower Circular Road din Calcutta. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nicio deosebire. Maica Tereza ne-a lăsat testamentul unei credinţe de nezdruncinat, al unei speranţe de neînfrânt şi al unei extraordinare carităţi. Răspunsul ei la cererea lui Iisus: „Vino, fii lumina mea” a făcut-o Misionară a Carităţii, „Maică a săracilor”, simbolul compasiunii faţă de oameni şi mărturie vie a iubirii însetate a lui Dumnezeu.
Premiile și recunoașterea oficială
Maica Tereza a primit numeroase premii pentru acțiunile de caritate săvârșite pentru semenii săi din întreaga lume, indiferent de religia acestora. Cea mai prestigioasă distincție, însă, este Premiul Nobel pentru Pace, acordat în octombrie 1979, pentru o viață închinată semenilor din toată lumea, pentru ajutorul acordat săracilor, pentru alinarea suferințelor celor bolnavi, pentru îngrijirea copiilor, cu alte cuvinte, pentru întreaga sa operă de caritate. Prin acordarea acestui premiu, Comitetul norvegian al Premiului Nobel își exprima recunoștința față de munca Maicii Tereza în folosul celor mai săraci dintre cei săraci, „pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăși starea de sărăcie și suferință, care constituie, de asemenea, o amenințare la adresa păcii”. În 1979, întreaga umanitate și-a îndreptat atenția către suferințele copiilor și ale refugiaților, aceștia reprezentând exact acele categorii de oameni pentru care Maica Tereza a lucrat atâția ani, cu abnegație. Comitetul a reliefat, de asemenea, energia cu care a susținut aceste acțiuni de caritate, ilustrând calitățile sale sufletești: ”O caracteristică a muncii sale o reprezintă respectul față de fiecare ființă umană în parte”. Ceremonia de decernare a avut loc la 10 decembrie 1979, Maica Tereza primind premiul ”Spre slava lui Dumnezeu și în numele celor săraci”. Festivitatea de premiere nu s-a încheiat, așa cum era prevăzut, cu un banchet, Maica Tereza anulându-l pentru a organiza o masă de Crăciun pentru 2.000 de săraci. Opinia publică a fost deosebit de impresionată de acest gest și Misionarele Carității au primit donații spontane însumând 50.000 de dolari. După decernarea premiului, Maica Tereza a întreprins o serie de vizite în SUA, Uniunea Sovietică, Republica Federală Germania, Republica Democrată Germană, Albania și China.
La 19 octombrie 2003, de Ziua Mondială a Misiunilor, Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o pe Maica Tereza de Calcutta, în cadrul unei Liturghii solemne celebrate în Piața Sfântul Petru. La celebrare au fost prezenți câteva sute de mii de pelerini veniți din lumea întreagă, mai bine de o sută de cardinali și numeroși episcopi, sute de surori din congregația fondată de Maica Tereza, mii de săraci, personalități religioase creștine și musulmane și un impresionant număr de personalități politice. Din partea României a participat Hildegard Puwak, la vremea aceea ministrul integrării europene, împreună cu o delegație, și Principesa Elena a României. După Liturghie, săracilor li s-a oferit un prânz în Aula Paul al VI-lea. ”Maica Tereza de Calcutta, fondatoarea Misionarelor Carității, pe care astăzi am bucuria să o înscriu în rândul fericiților, a mers pe urmele lui Hristos, pe un itinerar de iubire și de slujire, care răstoarnă orice logică omenească”, a spus Suveranul Pontif, prezentând-o pe noua Fericită drept model de sfințenie. ”Să îi aducem laudă acestei mici femei îndrăgostite de Dumnezeu, mesageră umilă a Evangheliei și neobosită binefăcătoare a omenirii” – a spus Papa Ioan Paul al II-lea, în încheierea predicii sale.
Critici şi controverse
Cu toate că bunătatea și înțelegerea de care a dat dovadă erau nemărginite, Maica Tereza a avut parte de-a lungul vieții şi de critici, vocea celor care au ”complotat” în acest sens făcându-se auzită, în mod vădit, mai ales după moartea călugăriţei. Al doilea miracol de care era nevoie pentru ca Maica Tereza să devină sfântă este aspru criticat de unii cercetători. Așa se face că, unul dintre aceste studii, publicat în jurnalul ”Studies in Religion/Sciences Religieuses” de istoricii canadieni Serge Larivée şi Genevieve Chenard, menționează unele aspecte inedite din viaţa şi activitatea Maicii Tereza, autorii dorind să arate că, totuşi, meritul de ”sfântă” nu ar fi întru totul îndreptăţit.
”Studiind documentele pe tema fenomenului altruismului în cadrul pregătirii unui seminar despre etică, unul dintre noi a descoperit viaţa şi opera celei mai cunoscute femei din Biserica Catolică, parte a imaginaţiei colective în momentul actual: Maica Tereza”, explică profesorul Larivée. ”Descrierea sa era atât de extatică încât ne-a aţâţat curiozitatea şi ne-a făcut să studiem în profunzime viaţa sa”, a mai spus profesorul. După ce au studiat aproximativ 300 de documente despre viaţa sa, cercetătorii au concluzionat că mai multe probleme referitoare la viaţa călugăriţei nu au fost luate în seamă de Vatican. Printre acestea se numără „modul ciudat în care alegea să îngrijească bolnavii, contactele sale politice dubioase, managementul suspect al sumelor imense de bani pe care le-a primit şi perspectivele ultradogmatice referitoare la avort, contracepţie şi divorţ”. Acestea, sunt, pe scurt, controversele care înconjoară imaginea Maicii Tereza.
Primul „scandal” a fost provocat chiar de beatificarea Maicii Tereza, o decizie pe care Vaticanul a luat-o după ce o femeie din India s-ar fi vindecat de o tumoare la stomac datorită unui medalion cu chipul Terezei. Medicii au explicat că pacienta s-a vindecat în urma administrării medicamentelor, fiind tratată împotriva unui chist ovarian şi a tuberculozei, însă Vaticanul a mers mai departe şi a decretat de necontestat acest miracol.
Alte controverse au fost iscate de convingerile radicale pe care Maica Tereza le susţinea şi le transmitea cu orice ocazie – nu era deloc de acord cu divorţul, respingea metodele contraceptive moderne, iar avortul era, în viziunea ei, cea mai mare ameninţare pentru omenire, chiar și în cazul când sarcina rezulta în urma unui viol.
Până la sfârşitul vieţii sale, Maica Tereza deschisese sute de misiuni destinate săracilor şi bolnavilor, în tot atâtea țări, însă, specialiştii care au inspectat aceste locuri au constatat că există condiţii cel puţin îndoielnice: o lipsă totală a condiţiilor de igienă, lipsa îngrijirii bolnavilor, hrană insuficientă şi lipsa analgezicelor. În 1991, revista germană ”Stern” scria că doar 7% din donaţiile făcute Fondului Maicii Tereza mergeau spre activităţi caritabile, dar o clarificare definitivă printre conturile şi fluxurile în numerar nu s-a putut face atunci. Niciodată, de fapt. Nu se ştia cine depune bani în conturile Misiunii, despre ce sume era vorba şi cum erau folosite. Atunci când era nevoie de acele fonduri, mai scriu istoricii, Maica Tereza trimitea iconiţe, şi nu bani. Nu se cunoaște nici acum cu exactitate modul în care erau cheltuiți banii, mai ales în timpul dezastrului de la Bhopal (unul din cele mai mari dezastre industriale din istoria omenirii, soldat cu cel puţin 15.000 de morţi) sau în urma inundaţiilor din India, în niciunul din cele două cazuri, Fondul Maicii Tereza nevirând bani direct.
Un reporter britanic, pe nume Donald MacIntyre, a scris, la rândul său, un articol greu de digerat, după o vizită pe care a făcut-o, în anul 2005, într-unul dintre orfelinatele fundaţiei Maicii Tereza din Calcutta. El a comparat ceea ce a văzut acolo cu orfelinatele din România anilor ’90: paturi îngrămădite unele în altele şi copii care stăteau în semi-întuneric, unii fiind legaţi de paturi, alţii lăsaţi nesupravegheaţi timp îndelungat. Medicamentele erau puţine şi se administrau cu brutalitate, iar mâncarea era gătită şi păstrată în condiţii insalubre, în condiţiile în care săpunul şi dezinfectantele veneau în stoc limitat. Totodată, una din maicile ordinului i-a povestit aceluiaşi reporter că doar în conturile biroului de la New York erau virate într-un an fonduri în valoare de cel puţin 50 de milioane de dolari. O altă măicuţă a relatat un caz în care, ştiind că un pacient suferă de febră tifoidă, personalul nu a luat nicio măsură pentru a-i proteja pe voluntari sau pe ceilalţi pacienţi de infecţie, în ideea că ”orice va fi, va fi voinţa lui Dumnezeu”.
Dar, poate cele mai pertinente critici au fost aduse de Robert Fox, fost editor al revistei medicale ”The Lancet”, care în 1996 remarca faptul că Fondul Maicii Tereza avea o mulţime de voluntari, dar că nu atrăgea medici (profesioniști) aproape deloc, ocupându-se mai degrabă cu o imitaţie a actului medical decât cu un real ajutor în sensul modern al medicinii. De altfel, Maica Tereza considera că sărăcia şi suferinţa sunt sfinte, fiind adevărata cale spre mântuire. Acest crez şi multe dintre aspectele vieţii Maicii Tereza au fost răstălmăcite de mass-media, fiind popularizate numai unele imagini, pe placul publicului larg.
Procesul de canonizare (ridicare la cinstea altarelor) în Biserica Catolică
Procesul de canonizare este ultima fază în cadrul procesului de recunoaştere a sfinţeniei unei persoane în Biserică. În cadrul Bisericii Ortodoxe acest proces se mai numeşte şi proslăvire. În cazul Bisericii Catolice, procesul de canonizare urmează după procesul de beatificare, după ce este recunoscută şi a doua minune, după acelaşi procedeu folosit la beatificare. Fericitul este declarat „Sfânt” într-o liturghie publică solemnă de canonizare şi cultul său este extins peste tot unde există o comunitate de credincioşi; se stabileşte, de asemenea, şi o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt (poate coincide sau nu cu cea de la beatificare).
Beatificarea (din lat. beatificátio) este un act prin care Suveranul Pontif, în urma unor investigaţii începute în dieceză şi continuate la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, acordă unui creştin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtuţile în chip eroic, titlul de „Fericit” şi permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioşi (de ex., o ţară, o dieceză, un institut de viaţă consacrată). Beatificarea, introdusă în Biserica Catolică în vremurile mai recente, constituie prima etapă a procesului de canonizare.
Canonizarea (din gr. kanonízein, a introduce în canon) reprezintă actul prin care Papa declară, în formă definitivă şi solemnă, că un creştin catolic se află acum în slava cerească, mijloceşte pentru noi la Domnul şi este propus spre a fi venerat în mod public de întreaga Biserică.
Recunoaşterea publică a sfinţeniei unei persoane s-a practicat, până în secolul al XII-lea, la nivel local prin manifestări populare de cult ce apăreau cu ocazia aniversării morţii persoanei, considerată ”dies natalis” (ziua naşterii pentru Paradis), a mutării moaştelor sau a cererii de mijlocire în timp de necesitate. Cu timpul au apărut îndoieli cu privire la cultul adus anumitor aşa-zişi sfinţi şi de aceea Biserica şi-a rezervat dreptul de a investiga şi a recunoaşte oficial sfinţenia, începând cu Papa Alexandru al III-lea, norma fiind confirmată de Papa Grigorie al IX-lea, în anul 1234.
În secolul al XIV-lea, Papa a aprobat cultul local al anumitor sfinţi înainte de a se fi terminat recunoaşterea oficială. Această practică stă la baza procedurii de beatificare, perioadă în care este permis cultul local (la nivel de dieceză sau de ordin religios). Procedura se numeşte „Proces canonic de beatificare/canonizare” sau „Cauză de beatificare/canonizare”, respectiv „Cauză de martiriu”, pentru că are multe elemente comune cu procesele din orice tribunal. Există două căi prin care poate fi demonstrată sfinţenia candidatului: minunile înfăptuite sau moartea pentru credinţă. Procesul poate dura de la câţiva ani la câteva secole, cu diferenţe în funcţie de moartea sfântului, care poate fi naturală sau de martiriu.
În prezent, de procesele de beatificare şi canonizare se ocupă Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, instituită de Papa Paul al VI-lea, prin constituţia apostolică „Sacra Rituum Congregatio”, la 8 mai 1969. Congregaţia este constituită din peste 30 de membri, printre care se află cardinali, arhiepiscopi şi episcopi şi este asistată de două colegii de consultori (unul format din istorici, iar celălalt, din teologi). Normele care se urmăresc în procesul de canonizare au fost stabilite de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea (prin constituţia apostolică „Divinus Perfectionis Magister”, din 25 ianuarie 1983) şi de către actualul Papă Emerit Benedict al XVI-lea (care a dorit mai multă claritate în ceea ce priveşte procedura de determinare a minunilor). În aceste norme se prevăd două mari etape: faza diecezană (adunarea materialelor din dieceză) şi faza romană (la nivelul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican).
Paşii urmaţi în procesul de canonizare:
– Procesul este început de persoanele care au trăit în preajmă şi, ca atare, l-au cunoscut: parohia, comunitatea în care a locuit etc. Aceştia poartă numele de „Actori”.
– „Actorii” desemnează o persoană adecvată care să facă cererea înaintea episcopului diecezan pentru a deschide ancheta diecezană pentru o posibilă canonizare. Cel care prezintă cererea este numit „Postulator”, care devine persoana de referinţă pentru această cauză. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita entuziasmul de moment).
– Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor aprobă cererea episcopului şi răspunde cu un „Nulla osta” (nimic de obiectat), autorizând astfel procedura de urmat în procesul de canonizare. De acum înainte viitorul sfânt este numit „Slujitor al lui Dumnezeu”. Toate persoanele oficiale (delegatul episcopal, promotorul de justiţie, notarul, expertul medical sau tehnic – acesta, în eventualitatea unei minuni) care iau parte la cauză trebuie să facă un jurământ de îndeplinire cu fidelitate a însărcinării lor şi sunt toţi obligaţi să păstreze secretul procesului. Sunt numiţi, de asemenea, cel puţin 3 specialişti în istorie şi arhive, care vor forma Comisia istorică.
– Faza diecezană începe cu munca de culegere a mărturiilor de la toate persoanele disponibile, consemnând în documente dacă este reală faima Slujitorului lui Dumnezeu, analizând toată viaţa şi scrierile sale. Totul se consemnează într-un document care poartă numele de ”Positio super virtutibus” (”Poziţia asupra virtuţiilor”). În acest dosar contează numai sfinţenia vieţii şi virtuţile practicate până la eroism.
– Urmează faza romană, în care Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor desemnează o persoană, numită „Relator al Cauzei”, care verifică dacă materialele au fost culese în mod corect şi care va organiza materialul adunat.
– Se organizează, apoi, o comisie formată din 9 teologi – „Congresul Teologilor”. Dacă aceştia dau o părere favorabilă, dosarul ajunge în comisia cardinalilor şi episcopilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Dacă şi această comisie este favorabilă, se declară în mod solemn eroicitatea virtuţilor Slujitorului lui Dumnezeu, citindu-se şi semnându-se un decret – Decretum super virtutibus – în faţa Sfântului Părinte. De acum, Slujitorul lui Dumnezeu va fi numit „Venerabil”.
– Dacă, prin intervenţia Venerabilului, s-a înfăptuit o minune în favoarea cuiva care i-a cerut acest lucru, este semnul că se află în Paradis şi că poate şi vrea să-i ajute pe cei de pe pământ. Minunea se analizează cu mare prudenţă, făcându-se o anchetă diecezană amănunţită, al cărei rezultat se trimite Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Această anchetă – o nouă Positio – asupra minunii trebuie făcută de o comisie de 5 medici. În cazul în care aceştia declară că nu cunosc nicio explicaţie raţională şi ştiinţifică asupra evenimentului, aceasta poate fi considerată ca o posibilă minune. După aceasta, o comisie de 7 teologi examinează presupusa minune, urmând a avea verdictul definitiv în faţa comisiei episcopilor şi cardinalilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.
– Dacă minunea este recunoscută, Venerabilul este declarat „Fericit” într-o Liturghie publică solemnă de beatificare, stabilindu-se cu această ocazie o dată în calendarul liturgic diecezan sau al congregaţiei religioase de care aparţinea, în care se va face memoria sa. În cazul celor care au murit pentru credinţă, se recunoaşte automat calitatea de martir pe care aceştia au dobândit-o în urma sacrificiului.
– Dacă și o a doua minune devine recunoscută, după acelaşi procedeu folosit la beatificare, Fericitul este declarat „sfânt” într-o Liturghie publică solemnă de canonizare şi cultul său este extins în întreaga Biserică, stabilindu-se, de această dată, în calendarul liturgic general, o zi în care se va face memoria acestui nou sfânt.
Din înțelepciunea Maicii Tereza
Măruntă de statură, dar cu o credinţă tare ca stânca, Maicii Tereza de Calcutta i-a fost încredinţată misiunea de a proclama iubirea lui Iisus faţă de omenire, mai ales faţă de cei mai săraci dintre săraci. „Dumnezeu încă iubeşte lumea şi mă trimite pe mine şi pe tine ca să fim iubirea şi milostivirea Lui faţă de cei săraci”. Era un suflet plin de lumina lui Hristos, înflăcărată de iubirea faţă de El şi cu o singură dorinţă fierbinte: „să sature setea Lui de iubire şi de suflete”. Pentru neobosita sa dăruire față de cei aflați în suferință, Maica Tereza rămâne poate cel mai mare binefăcător al secolului al XX-lea. A îmbinat, de-a lungul vieții, profunda empatie pentru cei nevoiași și devoțiunea desăvârșită față de chemarea sa, completate de un spirit întreprinzător. Cu toate că a săvârșit un număr incomensurabil de acte de caritate și a marcat viețile a milioane de oameni, ea se caracteriza simplu: ”După sânge, sunt albaneză. După cetățenie – indiană. După credință, sunt călugăriță catolică. După chemare, aparțin lumii. Iar în ceea ce privește inima mea, Îi aparțin în întregime lui Hristos.”
Cum altfel să fi încheiat această modestă prezentare dacă nu prin câteva vorbe din incomparabila înțelepciune a Sfintei Tereza de Calcutta:
”Ziua cea mai frumoasă? Azi.
Obstacolul cel mai mare? Frica.
Lucrul cel mai ușor? Să greşeşti.
Greșeala cea mai mare? Să te autodistrugi.
Cauza tuturor relelor? Egoismul.
Cea mai mare înfrângere? Descurajarea.
Cel mai bun profesor? Copiii.
Prima necesitate? Să comunici.
Ceea ce te face mai fericit? Să fii util celorlalţi.
Misterul cel mai mare? Moartea.
Cel mai rău defect? Proasta dispoziţie.
Cel mai rău sentiment? Ranchiuna.
Cadoul cel mai frumos? Înţelegerea.
Calea cea mai rapidă? Drumul corect.
Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.
Refugiul cel mai fericit? Să zâmbeşti.
Remediul cel mai bun? Optimismul.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.”
”Viața este un prilej – încercă-l
Viața este o frumusețe – admir-o
Viața este un vis – fă-l realitate
Viața este o provocare – dă piept cu ea
Viața este o datorie – îndeplinește-o
Viața este un joc – joacă-te
Viața este prețioasă – îngrijește-te de ea
Viața este o bogăție – păstreaz-o
Viața este iubire – bucură-te de ea
Viața este o taină – deslușește-o
Viața este o promisiune – ține-te de ea
Viața este tristețe – depășește-o
Viața este un imn – cântă-l
Viața este o luptă – accept-o
Viața este o tragedie – înfrunt-o
Viața este o aventură – risc-o
Viața este fericire – merit-o
Viața este viață – apar-o.”
