România intră în război cu 277 de baterii (1108 tunuri) de artilerie grea şi uşoară • tunurile mici din forturile Bucureştiului şi de pe linia Siretului sunt montate pe niște afete și duse pentru apărarea malului Dunării • artileria grea este slab reprezentată până la sosirea celei franceze în vara anului 1917.
Edgard Rădulescu (n. 1890) era proaspăt absolvent al Şcolii militare de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti, din care ieşise cu gradul de sublocotenent. În vara lui 1915 a devenit locotenent, apoi, în aprilie 1917 căpitan, urmând ca după război să urce în ierarhia militară până la gradul de general de brigadă.
„Am fost mutat într-o baterie detaşată la Comăneşti, pe Trotuş, făcând parte din trupele care constituiau perdeaua ofensivă pe frontul de nord când ṭara noastră păstra o atitudine de neutralitate preventivă. După două luni am fost mutat în Regimentul 17 artilerie Bacău.
După ce am terminat Şcoala specială a artileriei la Bucureşti am revenit la Regimentul 17 artilerie. Cu acest regiment făcând parte din Divizia a 8-a am pornit în campania contra Puterilor Centrale, începută în ‘916. Divizia mea, a 8-a, făcând parte din Armata de Nord, a intrat în Ardeal pe Valea Bistriṭei şi fără rezistenṭe serioase, s-a lovit în zona Sovata de prima poziṭie organizată care ne-a oprit, făcându-ne să simṭim gravele lipsuri de organizare şi dotare cu care începuserăm războiul. Starea de spirit a regimentului meu şi în genere a întregii divizii – atât cât am putut să constat din contactele sporadice pe care le aveam cu ostaşii şi ofiṭerii din alte arme – era cât se poate de bună, având la bază convingerea că luptam pentru o cauză sfântă, aceea a dezrobirii fraṭilor noştri din Ardeal şi încrederea în forṭa armelor noastre. Din nenorocire, nu ne puteam da seama, înainte de primele contacte cu inamicul, cât de departe eram de ceea ce trebuia să avem ca dotaṭie şi ca doctrină faṭă de nivelul atins de armatele din vest.
Ca exemplu, menṭionez un spectacol care mi-a rămas întipărit. Trimis ca patrulă de artilerie pentru a găsi observatoare viitoare pentru unitatea mea, m-am strecurat mult înaintea unităṭilor noastre de infanterie în înaintare, m-am strecurat prin intervalele ce existau între ele, şi m-am oprit la vreo 200 m de călăreṭi inamici. Am început să observ şi să mă orientez, notând ceea ce mi se părea util în îndeplinirea misiunii mele, conformându-mă doctrinei ce avea curs atunci în artilerie. Spre surprinderea mea, am observat puṭin înapoia mea un regiment român masat, oprit de focul unei singure mitraliere inamice, aflată la vreo 500 m. Observam totul foarte bine, căci eu înaintasem până atunci pe o creastă care mergea spre inamic, iar regimentul în chestiune se afla mai jos de mine, pe o vale largă.
La un moment dat regimentul, care cu primele lui elemente răspunsese cu foc slab la focul mitralierei inamice, a plecat la atac, tot masat, în sunetul muzicii care cânta atacul. Şi în urale puternice. Servanṭii mitralierei inamice au rupt-o la fugă cu mitraliera în spinare şi s-au pierdut în tufele care încununau platoul pe care fugeau. Sunt sigur că au murit… nu de glonṭ, ci de râs! În privinṭa artileriei, o mare rămânere în urmă faṭă de doctrina cristalizată în vest. Nu se pomenea de articularea artileriei în grupări de sprijin direct şi grupări de ansamblu. Nu erau cunoscute consumurile corespunzătoare anumitor efecte. „Artileria distruge, infanteria cucereşte„ – cum însă, asta nu se ştia!
Armata română intrase în război cu un moral foarte ridicat şi care s-a menṭinut tot timpul campaniei, dar care nefiind sprijinit de organizarea şi dotarea la care ajunseseră armatele care luptau în vest, în 1914 până în ’16, ne provocase înfrângeri dureroase.”
[interviu realizat în 1964 la Muzeul Militar Naṭional, Secṭia Documentare; fotografii din Fototeca muzeului; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
