Îmi iau timpul necesar difuzării unui decupaj de câteva minute dintr-un interviu mai amplu pe care dirijorul serii în Festivalul RadiRo de la Bucureşti, Miguel Harth-Bedoya, mi l-a acordat.
Miguel Harth-Bedoya: Am jucat foarte mult fotbal în copilărie, cu prietenii şi vecinii, în fiecare zi, evident, după programul de şcoală. Asta nu m-a împiedicat să îmi urmez vocaţia de muzician. Ai mei, în familie, sunt şi ei muzicieni. Mama – pianistă şi dirijoare de cor, sora mai mare – chitaristă. Preferinţa lor sonoră, însă, a înclinat mai mult către muzica tradiţională latino-americană, în ambianţa ei dezvoltându-mă şi eu. Personal, am studiat pianul şi vioara, acest lucru fiind absolut firest la noi, nepresupunând neapărat o carieră viitoare în domeniu. Declicul adevărat s-a produs, însă, mai târziu, în adolescenţă, când m-am angajat la Opera din Lima. Lucram în spatele scenei, acolo unde totul este magic, de la lumini şi umbre la repetiţii, de la mirosul podelei la cântăreţi şi la repertoriul fantastic al operei italiene. Imaginaţi-vă doar un băiat de 17 ani, care, deşi studiase pianul, nu îl stăpânea prea bine, buchisise şi vioara, dar nu strălucea deloc pe corzile ei, nici măcar vocea nu îl ajuta, şi, totuşi, voia, cu orice chip, să facă muzică. Cumva, prin eliminare am ajuns să mă gândesc serios la dirijatul de orchestră. Provocarea cea mare venea acum, însă, din străinătate, pentru că la Lima nu exista o şcoală competentă de dirijat.
Realizator: Provocarea pentru Miguel Harth-Bedoya a venit, aşadar, din Statele Unite ale Americii, unde a avut parte de întâlnirile vieţii lui.
Miguel Harth-Bedoya: Gândindu-mă la maeştrii, în primul rând îl numesc pe Otto-Werner Mueller, profesorul meu, cel care m-a adus la Institutul Curtis din Philadelphia şi la Juilliard School din New York. Apoi, la scurt timp după absolvire, am devenit asistentul lui Kurt Masur, la filamonica new-yorkeză. Aceşti doi fantastici dirijori mi-au inspirat şi influenţat formarea muzicală.
Realizator: Toţi cei care îl cunosc şi au lucrat direct cu Harth-Bedoya ştiu că au de-a face cu un perfecţionist.
Miguel Harth-Bedoya: În meseria mea probabil cel mai dificil aspect cu care mă confrunt este acela de a mă supune continuu, pe mine însumi, provocării de a fi mai bun decât am fost ultima oară. De partea cealaltă a balanţei se înghesuie, în schimb, nenumărate faţete benefice şi foarte plăcute ale carierei de dirijor. E greu să mă gândesc doar la unul, probabil că este vorba despre fericirea pe care o trăiesc în fiecare zi, prin faptul că sunt muzician, că trăiesc pentru şi din această artă, că fac ceea ce iubesc mai mult, vocaţia mea fiind chiar propria-mi profesie. Dacă ar fi să reduc totul la un singur cuvânt, care să cuprindă această bucurie, m-aş gândi, probabil, la împărtăşire. Împărtăşirea muzicii, a bucuriei, a dificultăţilor şi patimilor ei.
Realizator: Debutul dirijoral al lui Miguel Harth-Bedoya s-a întâmplat în februarie 1988, ca lider al Orchestrei Naţionale din Peru. Preocuparea lui de atunci rămâne aceeaşi.
Miguel Harth-Bedoya: Caut continuu inspiraţia. Dacă aş pierde asta, socot că muzica ar fi secătuită de spontaneitate. Mă asemăn aici bucătarilor-şefi, care prepară zilnic meniul pentru clienţii lor. Oare se plictisesc vreodată, oare repetă la nesfârşit, cu exactitate, aceeaşi reţetă? Sincer, eu nu cred asta. La mijloc este mai degrabă vorba despre o combinaţie perpetuă de mister, de intrigă şi de curiozitate, care îmi doresc să nu se sfârşească vreodată nici în cazul meu.
Realizator: Experienţele vieţii de artist par să îl fi luat prin surprindere pe Miguel Harth-Bedoya.
Miguel Harth-Bedoya: Ceea ce mi s-a întâmplat până acum este mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată, pentru că, vă spun sincer, nu mi-am putut imagina măcar ce ar putea urma, atunci când am decis ce vreau să fac cu viaţa mea. Provin dintr-o parte a lumii care, atunci, în anii ’80, anii de dinaintea internetului, era efectiv luptă de civilizaţie. Nu aveam habar despre ce presupunea o carieră dirijorală. Eu voiam doar să studiez muzica pentru a deveni dirijor. Atât şi nimic mai mult. În plus, faţă de aşteptările aride de atunci, muzica a adus totul. Experienţe minunate în locuri în care nici nu îndrăzneam să visez că voi călători: Noua Zeelandă, Norvegia, America, aşa cum se întâmplă acum, locuri atât de depărtate între ele, opozante chiar, diverse oricum. La mijloc stă doar puterea muzicii, iar eu mă las purtat de ea.
Realizator: Miguel Harth-Bedoya, dirijorul serii în concertul susţinut de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Norvegiene, este, mai înainte de orice, un familist convins.
Miguel Harth-Bedoya: Ador să îmi petrec cât mai mult timp cu familia, soţia şi cei trei copii ai noştri. Vara aceasta, spre exemplu, ne-am făcut timp pentru cele şapte săptămâni de vacanţă, o călătorie prelungă în Noua Zeelandă, în Australia şi în Japonia. Nimic nu poate concura timpul pe care îl petrecem împreună, chiar şi pe cel în care avem privilegiul să ne certăm, în sensul constructiv al termenului. Ei sunt prioritatea mea şi mereu mi-au surclasat cariera. În fond, viaţa este despre oameni şi despre iubirea pentru oameni. Despre conexiuni între ei şi muzică.
Realizator: Miguel Harth-Bedoya, dirijorul serii de festival RadiRo, la Bucureşti.
Miguel Harth-Bedoya: Ca dirijor, mă aflu în poziţia celui care face legătura între toate celelalte elemente care întregesc actul artistic al interpretării. Într-o mână am partitura, creaţia compozitorului, iar în cealaltă îi am pe muzicieni, cu instrumentele lor. În jurul nostru, în tot acest timp, se află publicul. Or, misiunea mea este aceea de a crea elementul de legătură, de conexiune între aceste trei puncte. Aşa privind lucrurile, rolul meu se defineşte mult mai simplu. În fond, mă aflu acolo pentru a duce muzica, prin intermediul muzicienilor de pe scenă, altor oameni din sală. Simplu. Faptul că ne folosim pentru asta de urechile noastre, de mâinile, de ochii şi de cunoştinţele noastre ne transformă într-un mijloc de a pune în mişcare acest flux continuu.
Realizator: La o întrebare delicată, un răspuns original al lui Miguel Harth-Bedoya. Luaţi în seamă criticile?
Miguel Harth-Bedoya: Nu sunt dependent de critici, niciodată nu am fost, în contextul concertelor care s-au consumat deja. Este ca şi când în fotbal ţi-ai alcătuit tactica de joc după o critică sau alta. Dacă se întâmplă să fi câştigat un meci, cronica de după nu poate schimba nimic fundamental în sensul realităţii din teren. La fel, şi dacă l-ai pierdut. Da, dacă nereuşitele se repetă tot mai des şi consecutiv, faci schimbările cuvenite şi ţii cont şi de critici. În cazul meu, însă, prefer cronicile individuale, publicate făţiş de fiecare spectator la finalul concertului la care participă şi care sunt măsurate în intensitatea aplauzelor. Toate aceste cronici le citesc, literalmente, la final.
Realizator: A fost Miguel Harth-Bedoya, un peruan născut la Lima, în 1968, cu licenţa în muzică luată la Curtis Institute of Music din Philadelphia şi masteratul la Juilliard School din New York. L-aţi ascultat la microfonul Radio România, într-un interviu pe care l-am realizat la începutul acestei luni septembrie. El este dirijorul acestei seri de concert RadiRo, care intră, iată, în cea de-a doua şi ultima parte a ei.
RADIO ROMÂNIA CULTURAL
