Cu 100 de ani în urmă armata noastră intra în Războiul cel Mare plină de entuziasm și nerăbdare, la chemarea fraṭilor români din Transilvania. Întotdeauna se bucurase de o faimă bună, iar în 1916-1919 a arătat că îşi merită renumele. Peste 830.000 de oameni de trupă, comandaṭi de aproape 18.000 de ofiṭeri, au format în august 1916 oştirea noastră care avea să cunoască victorii, înfrângeri, suferinṭe, sacrificii, pierderi… Portretele câtorva ofiṭeri – pe care le vom publica în săptămânile care urmează – vor vorbi despre toate acestea.
Comandantul suprem al armatei, regele Ferdinand I
Intrarea României în război s-a decis oficial la Consiliul de Coroană din 27 august 1916, după discuṭii intense şi dramatice, deşi regele Ferdinand luase deja, neoficial, hotărârea de a ne alia cu Antanta. „Din acest război va ieşi sau egemonia germană sau egemonia rusească” – spunea atunci omul politic conservator Petre P. Carp, adeptul alianṭei cu Puterile Centrale, împotriva Rusiei. „Egemonia germană înseamnă pentru noi mântuirea, cea rusească sfârşitul, fiindcă vom sta în drumul Rusiei către Constantinopole. Iată de ce nu putem, oricum ar fi şi în orice împrejurări, să fim decât împotriva ruşilor. De altminteri, Sire, acesta nu este numai interesul ṭării, el este şi interesul Dinastiei. Să nu-şi închipuiască Maiestatea Voastră că o Rusie învingătoare va tolera vreodată în România o dinastie Hohenzollern”. Lui P.P. Carp i-a răspuns atunci suveranul: „Aṭi greşit adineauri când aṭi vorbit de interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ṭării. În conştiinṭa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav e fiindcă, după matură chibzuinṭă, eu am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspiraṭiuni ale neamului, a căror răspundere o port în ceasul de faṭă. Dinastia va urma soarta ṭării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiṭi, domnule Carp, că
Dinastia mea este română. Rău aṭi făcut când aṭi numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naṭională şi revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinṭat-o.”
Acest dialog – redat de istoricul Florin Constantiniu în volumul O istorie sinceră a poporului român – arată consecvenṭa cu care regele Ferdinand şi-a ṭinut promisiunea făcută la urcarea pe tron: „Voi domni ca bun român.” Cea dintâi jertfă a sa a fost ruperea legăturilor cu familia, prietenii, vechii camarazi, cu ṭara în care se născuse.
Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi al infantei Antonia a Portugaliei, s-a stabilit în 1889 în România ca „principe moștenitor prezumtiv al coroanei”, după încheierea studiilor universitare la Leipzig şi Tübingen. La Bucureşti a continuat cursurile de limbă, literatură şi istorie a României şi a făcut o pregătire militară – instrucţie şi manevre – care i-a adus mai întâi gradul de sublocotenent. A avansat apoi în ierarhia militară, astfel încât în 1898 era general de brigadă, în 1904 general de divizie, în 1913 general de corp de armată şi comandantul suprem al armatei în campania din Bulgaria, iar la 1 decembrie 1918, mareșal al României.
La intrarea României în Răzbiul Întregirii Neamului Ferdinand I era rege de aproape doi ani şi, conform Constituṭiei, era comandantul suprem al armatei, având cartierul general la Scroviştea. În Proclamaṭia către ṭară pe care a făcut-o publică la 28 august 1916 a fost în asentimentul celor mai mulṭi dintre români: „De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei”. Entuziasmaṭi, ostaşii noştri au trecut Carpaṭii…
Victoriile din toamna lui 1916 au fost urmate de dureroase înfrângeri, Muntenia şi Oltenia au fost ocupate. Familia regală şi guvernul s-au refugiat în noiembrie la Iaşi, dar acolo bântuia tifosul. Iarna 1916/1917 a fost o perioadă grea. Misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot şi săptămânile de odihnă au dus la refacerea armatei din toate punctele de vedere. Pe parcursul anului 1917 comandantul suprem al armatei a mers printre soldaṭi, pentru a-i încuraja. La 5 aprilie, la Răcăciuni, în judeṭul Bacău, a ṭinut un discurs în care le-a promis reforma agrară şi votul universal: „Vouă, fiilor de ṭărani care aṭi apărat cu braṭul vostru pământul unde v-aṭi născut, unde aṭi crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinṭa neamului nostru întreg, aṭi câştigat totdeodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aṭi luptat.” În septembrie suveranul a vizitat la Movilenii, în judeṭul Iaşi, îşi aminteşte această vizită sublocotenentul Dumitru Done Tăutu care se afla acolo: „La data de 5 septembrie 1917 suntem trecuţi în revistă de Majestatea Sa Regele Ferdinand I şi de Majestatea sa Regina Maria…”
La începutul lui noiembrie 1917 bolşevicii au preluat puterea în Rusia, anunṭând că vor să încheie armistiṭiul. În februarie 1918 aveau să iasă din război, lăsând frontul din Moldova complet izolat. În ciuda victoriilor pe care le repurtase alături de Antanta, România a fost sacrificată şi obligată să încheie o pace umilitoare, în care pierdea teritorii în favoarea Bulgariei, Germaniei, Austro-Ungariei. „România n-a fost bătută de germani”, scria atunci un ziarist francez, „ea le-a fost predată, cu mâinile şi picioarele legate, de revoluṭia rusă”. Astfel, la 7 mai 1918 primul ministrul Alexandru Marghiloman semna Tratatul de pace de la Bucureşti, impus de Puterile Centrale. Termenii în care era încheiat desfiinṭa România ca ṭară de sine stătătoare, aservind-o din toate punctele de vedere. Potrivit Tratatului, armata română era practic dizolvată: avea voie să păstreze doar opt divizii cu efective de pace, în total 20.000 infanterişti, 3.200 cavalerişti şi 9.000 artilerişti. Într-un astfel de moment regele Ferdinand s-a dus la Huşi pentru a primi jurământul unor noi recruṭi care urmau să fie pregătiṭi pentru vremuri mai bune. Iar în vremea instalării misiunii germane în Iaşi, s-a retras cu demnitate şi stoicism la Bicaz.
Anul 1918 a adus declinul armatelor austro-germane. Înfrângerile de pe Marna şi de pe Somme le-au obligat să se retragă, iar înfrângerile din Peninsula Balcanică le-au scos din luptă aliaṭii, Bulgaria şi Turcia. La 6 noiembrie 1918 regele Ferdinand a cerut demisia guvernului Marghiloman, iar patru zile mai târziu a ordonat mobilizarea armatei, adresându-se ostaşilor într-un apel emoṭionant: „Ostaşi! Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi îndeosebi de voi, vitejii mei ostaşi, a sunat în sfârşit după lungă şi dureroasă aşteptare. […] Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiṭi visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor, pentru care în anii 1916-1917 aṭi luptat cu atâta vitejie. Sufletele celor căzuṭi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforṭare. […] Înainte deci cu vitejia strămoşească! Dumnezeu este cu noi. ”
La 1/14 decembrie 1918 regele a intrat în capitală, călare, în fruntea oastei ṭării, având alături pe regina Maria şi pe generalul Henri Berthelot. În spate, regimentele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Cireşoaia. Apoi unităṭi ale armatelor aliate: francezi, englezi, americani. Tot Bucureştiul a venit să vadă acest cortegiu triumfal. Se împlinise dorinṭa care îi mânase pe români în acest război: unirea Transilvaniei, a Basarabiei şi Bucovinei cu ṭara. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand Întregitorul avea să fie încoronat rege al tuturor românilor.
