Pasul Bratocea-Cheia şi Valea Buzăului sunt pentru duşmani importante locuri de intrare în ṭară dinspre Transilvania • 12 octombrie: Divizia a 6-a română ocupă poziṭii la Tabla Buṭii, la Cheia şi Gura Siriului • 15 octombrie: germanii încep ofensiva asupra trupelor noastre din Valea Buzăului • Gura Siriului este atacată dar nu cucerită, iar românii iau 218 prizonieri • 15-16 octombrie: la Tabla Buṭii Regimentul 28 infanterie scapă de încercuire şi se menṭine pe poziṭii • 20 octombrie: lupte pe înălṭimea Golu Teheraelor, ocupată în cele din urmă de germani • 20 octombrie: românii se retrag pe panta din dreapta a Siriului Mare, iar germanii ocupă muntele Siriu • totuşi încercarea duşmanilor de străpungere pe Valea Buzăului nu reuşeşte.
Constantin Vasiliu Răşcanu (n. 1887) era locotenent, comandantul Companiei a 8-a din Regimentul de vânători nr. 3, regiment mutat în timpul operaṭiunilor, din Divizia 22 în Divizia a 6-a, din considerente tactice.
„Am ajuns până la Sfântul Gheorghe. La Sfântul Gheorghe am ajuns regimentul, că deja mă depărtasem mult de regiment – îşi continua retragerea. Eu m-am oprit la marginea, ori la intrarea în oraşul Sfântul Gheorghe, toată cavaleria care era s-a oprit. În timpul acesta, fiindcă în apropiere se găsea o manufactură cu tutun, ṭigări, s-au repezit ai mei – le-am dat şi eu ordin – ca să ia cât mai mult tutun; au încărcat căruṭe cu tutun, am plecat, după aia ne-am retras şi tot în această ordine – pe timpul nopṭii, încă, am plecat – de la Sfântul Gheorghe, am pierdut complect contactul cu nemṭii şi am ajuns aproape de Întorsura Buzăului.
Ne duceam chiar pe şoseaua care trebuia să intre pe la Întorsura Buzăului şi să dăm în vale, la Gura Siriului. Regimentul îmi dă ordin ca eu cu compania mea să mă opresc, să ocup satul Dobrovata [Dobrovăṭ] – ordinul îl păstrez şi astăzi – şi să închid un defileu prin care un drum de care trecea peste munte şi ajungea chiar în drumul mare care era la Vama Buzăului, […] pe râul Buzău, se lăsa devale, către Valea Siriului. Am ocupat aici. [Mi s-a spus] că mi se va comunica când să mă retrag. Am ocupat, asta la orele 12. Aştept, ora 4… nimic, niciun ordin! Patrulele care erau ale mele, înainte, îmi comunică: „Domnule locotenent, sunt ultimele patrule ale noastre de cavalerie care au trecut şi au spus că după ei vin nemṭii„. N-aveam noroc, dar nici ordin ca să mă retrag de acolo. Am aşteptat până când, iată, au sosit iarăşi patrulele de cavalerie şi au închis „gura„ [pe] care o aveam eu acolo, că eu acuma eram, era un loc… aici e comuna strânsă între doi munṭi, pe-aici un drum de care care trecea peste munte şi dădea la Întorsura Buzăului.
Mi-am luat măsuri de pază, […] se făcuseră orele 9 seara, n-am primit niciun răspuns. Am recrutat câṭiva oameni de-acolo care cunoşteau cărările, potecile prin munte şi drumul acesta şi la orele 12 noaptea, fără niciun ordin, nimic – aveam vreo şase căruṭe cu mine -, cu căruṭele şi toată compania, am luat drumul de munte, că de-acolo dacă ajungeam în şoseaua care trecea pe la Vama Buzăului pe urmă puteam iarăşi să dăm la munte şi să o luăm spre Tabla Buṭii. Am făcut marşul foarte greu, în primul rând erau de urcat pante, noaptea se pierdea direcṭia. Dar ajung chiar în şosea. Când, în şosea, dau [de] o coloană de artilerie nemṭească. Ce fac?! Atuncea patrulele mă anunṭă… două plutoane, cu baioneta la armă şi atunci cu baioneta la armă ne-am repezit. Nici nu erau acolo, câṭiva nemṭi numai, că doi am luat noi prizonieri. Restul au fugit, caii care erau acolo, i-au căutat şi i-au dat la o parte şi am trecut printre ei cu compania şi am urmat mai departe, am luat-o pe o cărare, iară aşa, un drum care ducea spre Tabla Buṭii. Şi am scăpat! În timpul acesta, s-a dat alarma şi deja, după vreo jumătate de ceas, s-au trezit şi au venit nemṭii şi au început cu împuşcături după mine, dar deja ieşisem din asta. Am reuşit şi până la orele 5 şi jumătate dimineaṭa am ajuns – este un platou mic la Tabla Buṭii -, mă ridicam din vale cu compania acolo. Acolo, pe Tabla Buṭii se făcuseră întăriri din partea noastră, se făcuseră şi tranşee acoperite şi ocupate de către un batalion de „tătuci„ ca să zic aşa, de miliṭieni. Când eu cu compania mea [am ajuns] acolo, iată tătucii care văzuseră, de la vreo 500 m ne văzuseră, de bordeiele lor, au luat-o la fugă. Dar n-a fost posibil ca să-i mai putem opri şi au fugit, până în vale nu s-au oprit.
Am ajuns sus acolo la Tabla Buṭii, m-am oprit, n-am mai întrebuinṭat tranşeele alea pentru că nu erau bune de nimic în modul cum erau construite, erau acoperite, nu puteai nici să tragi, nici nimic. […] Am ocupat numaidecât aicea şi nu ştiam încotro… În prima zi nu m-au atacat nemṭii deloc! Eu am continuat, însă de pe munṭi a început să sosească mai repede Regimentul 12 şi [Regimentul] 11, soldaṭi rătăciṭi care se retrăseseră; şi soldaṭii au venit [la mine], încât la un moment dat compania mea care atunci în urma luptelor mai rămăseseră vreo 180, s-a făcut de vreo 380 de oameni. Pe toṭi i-am luat, i-am pus pe… dar n-aveau mâncare. Am trimis patrulele spre Văleni – era destul de departe – şi nu sosise nimic. […] Ziua întâi – nimic! Atuncea, [în] ziua a doua, noaptea, era un sat chiar aproape de Bogza, în Vrancea, chiar pe drumul de care pe care se putea trece acolo şi cu un ploton [!] care s-a repezit acolo peste nemṭi, i-am surprins, am furat vreo patru vite, vaci, le-am luat ca să avem ce mânca.
A doua zi au încercat să ne atace, i-am respins. De altfel era şi foarte greu: drumul îngust, muntele… […] Eram sus pe munte, ei veneau din vale. Am stat aici patru zile, fără să ştiu ce-i la dreapta, ce-i la stânga, nimic! Dinspre dincolo, spre Tabla Buṭii… în stânga mea mergeai spre Predeal, în dreapta mea mergeai către Buzău, râul Buzău. Însă era greu să străbaṭi munṭii… am rămas acolo, aşteptând.
Regimentul unde se afla?
Regimentul intrase pe Valea Buzăului şi se luase poziṭie… […] Pe muntele Şoimu, aici luase poziṭie, închisese defileul ăsta ca să nu poată… de altfel, am şi ordinul comandantului Diviziei a 6-a în care spune că pe Valea Buzăului singur Regimentul 3 [de] vânători a fost acela care a împiedicat pe inamic şi a opus o mare rezistenṭă. […]
În a patra zi, de cât stăteam eu acolo, văd numaidecât că se ridică o coloană. Era Regimentul 28 infanterie care venea, se urcase, nu ştiu, pe la Văleni şi a venit acolo, venea ca să ocupe Tabla Buṭii care era în planul nostru de acṭiune. Mă găseşte acolo; între ăştia era tocmai şi un căpitan, Manolescu, care mă cunoştea pe mine. „Care-i situaṭia?„ Zic: „Ce situaṭie? Că nu ştiu nimic! Uite, eu aşa şi aşa…„ Cu notă de regiment, sosise… era ora 5 şi jumătate, se înserase. Eu am spus: „Bine că aṭi venit, eu o să plec să caut regimentul„. „Nu!„ – de colo, comadantul Regimentului 28 [colonel Nicolae Negulescu] – „ci te rog să rămâi, să refaci siguranṭa noaptea asta, ca la ora 2 de dimineaṭă să putem ocupa poziṭia„. „Ce poziṭie?„, zic, „că eu n-am nimic, nicio poziṭie…„
Şi eu cu compania am plecat şi mă îndreptam spre Văleni, înainte de a ajunge la Văleni, pe o vale care ducea tocmai spre Gura Siriului, am luat-o pe valea aceea. În drumul meu am întâlnit atuncea ostaşi din ăştia care deja erau din acei care erau în spatele celor care se aflau pe front. Că se făcuse un front aicea, pe la Şoimu, în [judeṭul] Braşov la Piscul Babei, i-a zis – pardon! – Dosul Muntelui, Mălaia, se făcuse front acolo, ocupat de către regiment. […]
Iau un batalion, chiar Batalionul 2 [care] se găsea în sat la Nehoiaş. Ajung, în fine, cu compania, m-am strecurat, aici era postul de comandă de la Gura Siriului, aci se găsea tocmai [locotenent] colonelul Alexiu şi maiorul Dodescu, fostul comandant de batalion căruia îi dăduse acuma comanda Regimentului 24 infanterie. […] Cum mă vede, zice: „Te credeam pierdut…„ Ieşim în drum şi m-a dus la regiment unde era postul de comandă al regimentului. Acolo m-a văzut colonelul, mă ia în braṭe, mă sărută, bucuria lui, „Ei, acuma„, zice, „stai, odihneşte-te, baie, curăṭenie, toate astea. Şi am stat acolo o zi şi am profitat de ziua aceasta. […]
N-am stat acolo, decât o zi şi imediat sunt trimis cu compania şi tot batalionul, îmi dă acuma comanda batalionului deoarece Jo [Ioan] Bădescu care comanda Batalionul 2 plecase, mi-l dă mie, deşi eram locotenent – [devin] comandant al batalionului. Dar totuşi îmi dă şi comanda compăniei. Şi am plecat pe la Gura Siriului şi de acolo am schimbat pe [Regimentul] 24 care se găsea la Mălaia, spre Şoimu şi am primit ordin să atacăm Şoimu, era muntele acesta de pe care nemṭii foate bine vedeau până în vale, puteau să ne cureṭe foarte mult. Însă, foarte greu de atacat. […]
Tocmai primesc un ordin – era generalul Anghelescu [corect: Arghirescu] care comanda Divizia 6 – că să atacăm, neapărat să cucerim Şoimu. Până când să ajungi la Şoimu erau alte înălṭimi pe care [să le ocupi]… greu! Comandantul regimentului îmi dă ordin şi iau trei compănii, Compania mea a 8-a, Compania a 6-a şi Compania a 5-a, cu care să atac Şoimu. Atacat Şoimu aşa, era o imposibilitate! Te curăṭai… Ei cu mitraliere, toate astea, noi n-aveam nici artilerie cel puṭin, ca să ne susṭină. Era dincolo, pe Mălaia… nemṭii nu ajunseseră încă, nu putuseră să străbată pentru că munṭii erau greu de străbătut, ca să vie direct.
Într-o seară – cam era 22 octombrie – primesc ordin ca să atac. Trebuia întâi câte unul, câte unul, oamenii să-i strecor până ajungem la un punct unde se deschidea niṭel şi deci aveam loc ca să mă desfăşor, am pus Compania a 6-a care era comandată de căpitanul Dumitriu Florea, locotenent atunci. Şi plecăm. Un drum îngust, în care doar dacă [mergeau în şir puteau]… cot la cot nu puteau să meargă decât trei oameni, atât. Jos – prăpastie. Sus – se ridica muntele. Şi acesta era singurul loc unde puteam să ajungem în flancul drept al nemṭilor. Dar ei aicea aveau o mitralieră care păzea. Cine atacă acuma, cine are curajul? […] Locotenetul Dumitriu zice: „Lasă, că mă duc eu„, cum spunea el, „lasă, frate, că mă duc eu!„ – aşa vorbea. „Mă duc eu…„ „Bine, Florică, dar să fii foarte atent!„ El ia o patrulă de şase oameni, pe la orele 1 noaptea, pe drumul ăla, încet-încet şi era şi… aproape că nu se vedea, se vedea foarte slab, întuneric, tot. Ajunge în faṭa [nemṭilor]: „Halt!„ Atuncea el îi spune, de colo: „Nicht feuer…„ Nemṭii n-au tras prima oară. Dar în timpul acesta, cât a fost [discuṭia asta] ce să-ṭi vină, două grenade! S-au culcat ei, când au explodat grenadele au dat năvală peste ăia; unul fugise de-acolo şi celălalt rănit rău de tot şi au putut pe urmă, toată compania, în iureş, au luat şi au ocupat tot flancul acesta şi după aceea întregul batalion am putut ca să intrăm nu pe Şoimu, ci pe o creastă care era înaintea Şoimului. Asta era prima victorie, a ajuns până la Arghirescu, foarte încântat că vânătorii… Însă ca să ajungi pe Şoimu nu se putea de aicea, era imposibil! Şoimu trebuia atacat din altă parte. Nu s-o iau din vale, trebuia s-o iau pe flanc, cu toate astea care erau greu [de cucerit].
În fine, am ajuns cu bine, ne-a oprit, chiar şi comandantul regimentului, [Traian] Epure dă ordin: „Stai acolo pe poziṭie„, până când s-au dat noi dispoziṭiuni. Eu m-am oprit pe poziṭie pe un râpan, că erau multe acolo, în vale. Făcusem postul de comandă, şedeam acolo, alături cu Gheorghe [ordonanṭa mea]… Gheorghe se duce să adune nişte vreascuri şi să facă un ceai în gamelă. În timpul când el făcea asta, au început să bată cu artileria. O ghiulea se sparge la vreo 10 metri de el acolo, nu l-a lovit. Eu, în fugă, încep să zic: „Hai, aṭi înnebunit? aṭi început iar să bateṭi!„ Nu i-a mai trebuit nici să se mai ducă în vale!…
Primesc o [hârtie] de la regiment cum că comandantul de divizie a dat ordin ca eu să iau comanda unui batalion din [Regimentul] 24 şi să atac acuma venind din vale către Şoimu. Noi găseam aici puṭini în coastă… aşa că împreună cu [Regimentul] 3 vânători şi cu ăsta să putem să luăm Şoimu. Aicea, de unde veneam noi, îi zicea Valea Mrejii. Acuma, natural, m-am dus la batalion, comandant de batalion acolo şi am văzut şi eu, sărmanii, zic ăştia sunt oameni de sacrificiu. Dar Arghirescu, văzând ce am făcut eu, a crezut că mare ispravă am să fiu în stare să fac!
Iau batalionul ăla, am înaintat, am înaintat. Pe alte părṭi nu s-a făcut nimic, nu ştiu cine i-a deschis mai pe urmă, aproape când noi deja înaintăm. Aşa că avusesem pierderi de-astea, că trăgeau ei de-acolo în noi ca în altceva! I-am spus lui Arghirescu şi a oprit lupta. Şi s-a hotărât atuncea să nu mai atace Şoimu, ci numai să-i puie acolo în faṭă, ca nemṭii să nu se poată… şi am fost şi eu eliberat de comanda aceasta de batalion. Şi m-am întors înapoi la [Regimentul] 3 vânători. Şi atuncea s-a mai întins, [Regimentul] 24 se hotărâse deci să reziste, să nu mai dea niciun atac. În schimb, m-a trimes cu întreg batalionul pe partea stângă a Buzăului, că e muntele Uscătura, Golul Teheraelor unde, deşi erau nemṭii, căutau neapărat pe-acolo să cadă şi să cadă drept înspre Nehoiaş-Nehoiu. Aicea iarăşi sunt câteva lucruri destul de nostime, ca să zic aşa.
Patru zile pe creasta muntelui, bătuṭi de artilerie din când în când, în nişte gropi mai mult, adăpostiṭi, mâncare – foarte greu! Până când… comanda regimentului se găsea în spate-acolo, lângă Gura Siriului, la un sat zis Broasca, încercau să ne trimeată [mâncare]. Însă nemṭii de pe Şoimu vedeau aşa de bine şi băteau şoseaua, încât era foarte greu, decât numai noaptea puteau să vie…
Şoimu n-a putut fi luat…
Şoimu nu, n-a fost… a fost imposibil! Şi aicea pe Uscătura… aici pe Uscătura era compania mea, erau trei compănii şi comandant colonelul Niculescu [căruia] îi mai ziceam şi „Vacă„… Ăsta vine acolo sus, chiar pe Golul Teheraelor, era un fel de peşteră. Intrai acolo şi [era] postul de comandă. Puteau să bată nemṭii cât or vrea, aicea era imposibil, munte sus şi aici… eu eram în stânga, el aici. Legătură telefonică făcuse jos. Dar au început nemṭii să bată partea aia cu artileria. Ăsta a început să se îngrozească. Mă duc la el ca să văd, aşteptam ordine. Când colo, îl găsesc acolo, înghemuit şi zicând: „Iar bate tunul! Ia auzi cum bate tunul!… Iar baaate tunul!„ şi văicărindu-se. Eu îl văd acolo, „Domnule colonel, dar ce e? ce e asta?„ „Iar bate tunul!„ „Dar uite, aştepată oamenii ordine, toate astea…„ Şi el atât: „Iar bate tunul!… cum bate tunul…„ Atunci îi spun: „Du-te dracului de aici!„, zic. „De ce am venit aici? Lasă că vorbesc eu… „ Vorbesc la telefon cu comandantul regimentului, îi spun: „Uite ce se petrece aici!„, cutare, cutare. Zic: „Cine-i trimes aici?„ În fine, după prânz, comandantul regimentului dă ordin să se ducă, să-i iau eu acolo… şi el să se dea jos. El tot [repeta]: „I-auzi, i-auzi…„, tremurând. Iar după ce a ajuns în vale de tot, a început să cânte. Dar aicea când spunea „ iar bate tunul„, mai spunea: „Eu, aicea şi tu, nevastă, te plimbi în trăsură, iar eu stau aici…„ – asta era [problema lui]! Comandanṭii noştri de atunci, ca să vezi cine ne comanda!”
[fragment dintr-un interviu aflat la Muzeul Militar Naṭional, Secṭia Documentare; consultant ştiinṭific, prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf]
