O scurtă istorie a relaţiei dintre ascultători şi Radioul public
Radioul, această invenṭie care a adus mari schimbări în viaṭa omenirii, a fost privit de opinia publică românească la începutul secolului XX cu teamă, scepticism sau cu rezervă, ca orice noutate. Cercetarea undelor electromagnetice, emisia-recepṭia exeprimentală şi înfiinṭarea instituṭiei de radiodifuziune au fost etapele care aveau să ducă într-un timp relativ scurt la schimbarea mentalităṭii românilor, a obiceiurilor lor, a ritmului de viaṭă şi atitudinii lor, a vieṭii cotidine în sine. La 1 noiembrie 1928 a fost difuzat primul program radio, prima emisiune oficială a Societăṭii de Difuziune Radiotelefonică din România, cu un post de emisie de 400 w, dintr-o casă-sediu de pe strada Berthelot, cu ajutorul unui mic grup de entuziaşti. În patru ani subdirectorul general al Societăṭii, Gheorghe D. Mugur, era deja îndreptăṭit să spună: „Radio e o călăuză. Radio e presă şi carte, teatru şi muzică, amvon şi catedră. Este un element de valoare universală. Fără să aibă resursele închise în carte, e o scenă nouă, o tribună nouă care dă acţiunii de cultură un caracter permanent.” Programele s-au dezvoltat şi diversificat cu rapiditate, oferind ascultătorilor tot mai numeroşi emisiuni de divertisement, educaṭie şi informaṭie. Scepticii, care stârneau la începuturi aciditatea pamfletelor lui Tudor Arghezi, aveau să devină în câṭiva ani dependenṭi de aparatul de radio.
Ce resurse financiare aveau să favorizeze toate aceste schimbări şi evoluṭii? În ce raporturi economice era Societatea de Radiodifuziune cu guvernele care s-au succedat între cele două războaie mondiale? Ce obligaṭii băneşti aveau ascultătorii? Arhivele Radiodifuziunii oferă răspunsuri la aceste întrebări, conṭinute în documente, precum şi în revistele Radiofonia, Radio Universul şi Radio Adevărul, adevărate „forumuri” – cum le-am numi astăzi – în care se dezbătea printre altele şi această temă: fondurile instituṭiei.
Proiectul de Statut al Societăṭii de Radiodifuziune Radiotelefonică din România
Adoptat la 10 martie 1926, acesta avea să devină statut al 17 ianuarie 1928. Capitolul III care se referea la Capitalul social, acṭiuni prevedea la articolul 6 un capital social de 50.000.000 lei, împărṭit în acṭiuni de câte 500 lei valoare nominală, din care 60% reprezenta aportul statului şi 40% capital privat obṭinut prin subscripṭie publică. Mai exista un capitol intitulat Controlul guvernului care preciza în ce măsură statul avea dreptul să controleze activitatea Societăṭii prin Consiliul superior de control şi îndrumare.
Etatizare… sau nu
La patru ani după înfiinṭarea Societăṭii, situaṭia ei era încă nedecisă: se vedea că statul nu avea destule fonduri pentru a-i sprijini dezvoltarea, dar nici nu dorea să renunṭe la controlul asupra acestui mijloc de comunicare şi propagandă. „Pe birourile Camerei, d. ministru al Comunicaţiilor a depus un proiect de lege al radiofoniei” – scria N. Gh. Popescu într-un articol din Radiofonia, 10 aprilie 1932. „Prin articolul 4, Societatea de Radiodifuziune este decretată drept societate de utilitate publică ale cărei statute nu se pot modifica decât cu aprobarea Consiliului de miniştri […]. Este formula tipică a etatizării, căci prin vechea lege Societatea era decretată de interes şi educaţie naţională şi statutele ei erau în conformitate cu legea de comercializare a bunurilor statului”.
O săptămână mai târziu, inginerul Emil Petraşcu liniştea publicul: „Legea radiofoniei se îndreaptă pe o cale mai bună […]. Nu mai prevede declararea Societăţii de Radiodifuziune ca societate de utilitate publică. Se renunţă deci la ideea etatizării.” (Radiofonia, 17 aprilie 1932) Şi tot în aceeaşi revistă, o altă părere: „Starea de azi nu reclamă nici etatizarea Societăţii radiofonice, nici taxe pe lămpi şi materiale de radio, şi ca atare nu-i oportună! […] Societatea radiofonică îşi face datoria, programele sale pentru moment corespund celor mai exigente cerinţe, nu e locul să se intervie ca, dintr-o societate autonomă comercializată care are tot interesul să dea maximul pentru mulţumirea amatorilor, să se transforme într-o instituţie de stat.”
Fondul de dezvoltare a radiodifuziunii româneşti
În octombrie a fost totuşi adoptată Legea pentru crearea unui fond necesar dezvoltării reţelei naţionale de difuziune, prin care Radiodifuziunea era concesionată unei societăṭi particulare care permitea „o sustragere a unei chestiuni esenṭialmente comercială de la formalităṭile şi aparatajul complicat şi greoi inerent unei administraṭii de stat”. Cetăṭenii puteau spera acum că Radiodifuziunea urma să fie „aptă să se dezvolte şi să-şi capete expansiunea”. În primul său articol, legea prevedea înfiinṭarea Fondului de dezvoltare a radiodifuziunii româneşti tocmai pentru că statul nu putea aloca o sumă de la buget mai mare decât cea necesară acoperirii nevoilor curente. Erau introduse noi taxe pentru importul aparatelor de radio, pentru pieselor lor, precum şi o cotă de 10% din taxa anuală pentru funcṭionarea aparatelor de recepṭie.
1936, Noua lege pentru organizarea şi funcṭionarea radiodifuziunii
Aceasta simplifica formalităṭile pentru obṭinerea autorizaṭiei de funcṭionare a unui post de radio, iar pe de altă parte prevedea sancṭiuni grave împotriva celor care ascultau radio fără să-şi plătească taxele ce nu păreau, de altfel, a fi prea mari: pentru un post de recepṭie cu lămpi, 600 lei pe an; pentru unul cu galenă 300 lei pe an; pentru posturi fixe în berării, restaurante, cafenele în oraşe 3.000 lei; pentru posturi fixe la sate 1.200 lei pe an. Se pleca de la principiul potrivit căruia e mai avantajos să percepi taxe mai mici de la un număr mai mare de abonaṭi, ceea ce a favorizat creşterea numărului de abonamente şi scăderea numărului de ascultători clandestini. În 1937 România înregistra, potrivit documentelor oficiale ale Societăṭii, 162.766 de abonaṭi, faṭă de 15.000 în 1928. Până la începerea celui de Al Doilea Război Mondial, în 1939, receptorii ajunseseră să fie în număr de 309.000. Era o creştere nu foarte spectaculoasă, dar totuşi de luat în seamă. Ascultătorii clandestini n-au dispărut cu totul nici mulṭi ani mai târziu, astfel încât Radio Universul îndemna în 1941: „Nu cumpăraţi aparate dacă n-aţi plătit taxele pentru obţinerea autorizaţiei de la SRR! Comercianţii nu pot vinde aparate persoanelor care nu au plătit taxele de autorizaţie. Ei sunt obligaţi să ţină un registru tip pentru înregistrarea nominală a celor ce cumpără aparate […]. Pe lângă SRR funcţionează un corp de ofiţeri de poliţie judiciară, cu însărcinarea de a constata contravenţiuni pe tot cuprinsul ţării. În acest scop, fac zilnic descinderi […]. Atragem atenţiunea abonaţilor şi contravenienţilor că neachitarea la timp a abonamentului, despăgubirilor civile şi amenzilor, sumele se majorează de drept cu 30%. Nu refuzaţi pe factorul poştal când vine cu chitanţa. Vă face un serviciu!”
Auditorii dependenṭi
„Auditori”, aşa li se spunea ascultătorilor radioului, cetăṭeni oneşti care plăteau regulat abonamentul Societăṭii de Radiodifuziune şi aveau în sufragerie un aparat cu butoane. La oraşe, mai ales în Bucureşti, (la sate nu prea era curent electric!) tot mai mulṭi au început să-şi lege viaṭa de acel aparat. În 1937 apărea un articol nesemnat în Radiofonia: „Când e vorba de aparatul de radio, toţi – mătuşile, unchii, nepoatele, nepoţii, toate rubedeniile – se cred îndreptăţiţi să-l «conducă», învârtind cu o plăcere sadică butoanele bietului aparat pentru a «prinde» cât mai multe posturi. Şi astfel se organizează adevărate «vânători cu gonaşi» pe tărâmurile undelor lungi, mijlocii şi scurte. E un procedeu cât se poate de greşit. De aceea, sunt de părere ca fiecare ascultător de radio să aibă neapărat şi un «permis de conducere» a aparatului său de recepţie. Nu este de ajuns să pui receptorul în funcţiune şi să-i învârteşti pe rând butoanele pentru ca aparatul să urle din răsputeri. Nu, audiţia emisiunilor radiodifuzate trebuie făcută cu chibzuinţă şi pricepere… Auditorii sunt obligaţi să nu puie aparatul de radio la maximul de putere, pentru a nu incomoda vecinii care, de obicei, nu sunt dispuşi să asculte glasul receptorului din vecinătate. În special locatarii block-haus-urilor moderne au mult de suferit de pe urma pereţilor de carton prin care se aude şi cel mai mic zgomot.”
Pe lângă aceste „sfaturi pentru utilizatori”, revistele radio mai publicau informaṭii oferite de însuşi directorul general care în 1937 era Dan Sărăṭeanu: „O grijă de căpetenie a conducerii Societăţii este răspândirea radiofoniei în pătura ţărănească […]. Proporţia auditorilor în curent cu plata taxelor este: 58% în Bucureşti, 50% în celelalte centre urbane, 12% în comunele rurale. Pe Valea Prahovei şi în văile electrificate ale Ardealului aparatele de recepţie sunt mai răspândite.” (Radio Adevărul, 1937)
Din cauza rezistenṭei la nou, a lipsei de curent electric şi mai ales a sărăciei, cei 12% auditori de la sate nu aveau să schimbe proporṭia prea curânt. Doar învăṭătorii şi preoṭii îşi permiteau să plătească o taxă şi să asculte radio. Povestirea scriitorului Dinu Săraru despre răspândirea radioului la sate este dulce-amăruie: „Înainte de a fi un post de radio cu un program complex, era un post de radio care atrăgea atenţia românilor că sunt români şi că există o tradiţie, o mitologie, era cu cap făcut programul ăsta din primele ore ale dimineţii […]; începea şi cu Tatăl nostru, şi cu Imnul regal. O rudă mai îndepărtată a mea care era un boiernaş din Oltenia de câmpie, foarte patriot şi foarte împătimit de ideea de ţară şi de rege, stând [eu] odată la conacul lui îl ţiu minte în cămaşă de noapte cu râuri, dimineaţa, la 6, în poziţie de drepţi, în cămaşă de noapte, asculta Imnul regal pentru că el era monarhist. Sau seara nu se culca până nu asculta Imnul regal, tot aşa, în cămaşă de noapte, desculţ şi în poziţie de drepţi!”
„În multe familii radioul «dă tonul», chiar în înţelesul propriu al cuvântului. Mai mult: poate fi considerat ca expresie fidelă a atmosferei şi nivelului intelectual al familiei pe care o serveşte…”, scria în 1935 un autor necunoscut în revista Radiofonia, descriind sintetic şi frumos felul în care radioul a pătruns tot mai mult şi mai adânc în viaṭa oamenilor, cel puṭin până la apariṭia televiziunii.
