De 88 de ani radioul public trăieşte şi consemnează evenimente din istoria ṭării, participând în felul său la viaṭa oamenilor. El transmite mesaje, informează, amuză, educă, face propagandă, modelează mentalităṭi, sfătuieşte, ba chiar alină dureri şi singurătăṭi. Sunt aproape patru generaṭii de români care au ascultat şi ascultă radioul, chiar dacă în ultima jumătate de secol au apărut numeroase alte mijloace de informare şi divertisment. Sunt aproape patru generaṭii care până astăzi, în schimbul unei taxe niciodată prea mari, au primit prin programele radio însutit sau înmiit…
De la primele aparate de recepṭie până la iPhone-urile de astăzi este un drum lung pe care radioul l-a parcurs trecând printr-o revoluṭie industrială şi una informaṭională, învingând prejudecăṭi şi remodelându-se permanent. Din nou, arhivele ne povestesc despre toate aceste lucruri. Cu ajutorul mărturiilor-document din Arhiva de istorie orală vom ilustra câteva dintre momentele în care legătura dintre postul naṭional de radio şi ascultătorii săi a fost foarte de strânsă.
Anul 1928 a fost un succes
În ianuarie 1928 a fost constituită „Societatea de Difuziune Radio-telefonică din România”. În luna martie s-au pus la punct instalaţiile tehnice şi s-a pregătit amenajarea studioului. În noiembrie 1928 au început emisiunile cu un post provizoriu. De atunci încolo, preocuparea principală a Societăṭii a fost perfecṭionarea programelor sale pe potriva dorinṭelor „auditorilor”, cum li se spunea pe atunci. Scriitorul Dinu Săraru, înainte de a fi redactor la Societatea de Radiodifuziune în anii ’50, a fost ascultător:
Înainte de a fi un post de radio cu un program complex, era un post de radio care atrăgea atenţia românilor că sunt români, de dimineaţă, şi că există o tradiţie, o mitologie, era cu cap făcut programul ăsta, programul ăsta din primele ore ale dimineţii […]; începea şi cu „Tatăl nostru” şi cu imnul regal… O rudă mai îndepărtată a mea care era un boiernaş din Oltenia de câmpie, foarte patriot şi foarte împătimit de ideea de ţară şi de rege – pentru că se confundau în epocă, şi după al doilea război mondial, cele două idei, Ţara şi Regele –, stând odată la conacul lui în vacanţe scurte, când plecam de la Liceul „Lahovary” şi mă invita el, îl ţiu minte în cămaşă de noapte cu râuri, dimineaţa la 6, în poziţie de drepţi, în cămaşă de noapte, asculta imnul regal pentru că el era monarhist. Sau seara nu se culca până nu asculta imnul regal şi tot aşa în cămaşa de noapte şi desculţ şi în poziţie de drepţi![…]
Tatăl meu era şi învăţător şi directorul şcolii din sat care purta numele tatălui lui, era şcoala primară „C.C. Săraru” din Slătioara. Şi era un om foarte dinamic, foarte iscoditor, foarte prezent în realitatea timpului său şi trebuie să vă spun că am avut, cred, unul dintre primele aparate de radio din Oltenia. Şi am avut aparat de radio cu baterii în casă, cu haute parleur mare, aşa, ca o roată de maşină era haute parleur-ul şi ştiu că aducea ţăranii şi scotea haute parleur-ul pe fereastră şi puteau să asculte radio şi aşa am ascultat eu prima dată radio şi am văzut radio la noi în casă, cu un grup de 10 sau 15 baterii de lanternă, dreptunghiulare şi cu alea mergea radio-ul. […]
Deci aşa am intrat eu în contact cu radioul, copil fiind, până să mă duc la şcoală, având radio-ul în casă, la Slătioara, sub munţii Căpăţânii. Se dădea foarte multă muzică, se dădeau şi ştiri, dar foarte multă muzică şi se dădeau şi concerte, era un radio aproape cultural. (…) Am crescut, deci, în casă cu această instituţie naţională şi n-am fost străin de ea niciodată, am fost foarte legat de ea…
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
Îmbunătăṭirea permanentă a programelor
Cu timpul, directorii de programe s-au ambiţionat să ofere publicului lucruri cât mai interesante, actuale şi vii, care nu se puteau face numai din studiouri. Moda reportajelor radiofonice era demult în Occident, aşa încât am adoptat-o şi noi. Totuşi, în anii ’30 conferinṭele erau cel mai uşor de realizat şi pe atunci aveau mare căutare, mai ales dacă cel de la microfon era o personalitate a ştiinṭei, culturii sau artelor. Alice Perşoiu şi Adela Dobrescu lucrau atunci la Direcṭia programe şi respectiv la serviciul prezentare. Iar Paul Ştiubei era inginer.
În 1935 când am intrat eu, erau două emisiuni pe zi: una la prânz de la 1 la ora 3, iar a doua de la 6 la 12 noaptea. Mai târziu, prin ’39, ’38 cred, s-a înfiinţat încă o emisiune la ora 7 dimineaţa. […] Erau transmise şi conferinţe ţinute la Radio ale unor persoane celebre: profesorul Simion Mehedinţi, pe care l-am avut eu – am făcut Geografia -, l-am avut profesor şi mi-a făcut o plăcere deosebită când – eram chiar de serviciu – când l-am putut conduce la cabină pentru conferinţă; profesorul Nicolae Iorga, care ţinea conferinţe săptămânal, vinerea; profesorul [Andrei Popovici] Bâznoşanu şi toate personalităţile culturale ale ţării s-au perindat prin faţa microfonului.
[Interviu cu Alice Perşoiu realizat de Silvia Iliescu, 1994]
Am avut un mare noroc să fiu de serviciu când a venit să conferenţieze marele nostru şi internaţional psihiatru, neurolog, profesor [Gheorghe] Marinescu, al cărui nume-l poartă spitalul de astăzi. Acest domn profesor Marinescu era un om de, cred, peste 80 ani. Şi venea îmbrăcat cu pantalon reiat, cu o jachetă superbă, neagră, lungă cum erau jachetele pe vremuri, peste pantalonul reiat şi întotdeauna cu o floare la butonieră. Şi mergea foarte încet şi eu îi ieşeam înainte. Şi el mergea pâş-pâş, trăgea puţin – cum facem noi bătrînii, că ne tragem picioarele… – şi atuncea îi spun : „Domnule profesor, bine aţi venit !” „Bine v-am găsit, stimată doamnă!”, aşa vorbea întotdeauna. Şi eu îi spun: „Domnule profesor, suntem fericiţi că vă auzim şi că aţi venit la noi, dar am o rugăminte la dumneavoastră…” „Spuneţi, stimată doamnă”. Spun: „Domnul profesor, după dumneavoastră avem o transmisie de la Biserica Neagră din Braşov. Şi v-aş ruga foarte mult ca să scurtaţi conferinţa dumneavoastră cu un minut, pentru că în acest minut noi facem legătura cu Braşovul, cu Biserica Neagră. Şi el spune: „Stimată doamnă, va să zică preferaţi <braşoavele> în locul conferinţei mele !” Eu spun: „Domnul profesor, vă rog foarte mult, cum să spuneţi acest lucru, dar noi nu putem să facem legătura şi nu putem să facem programul, fără acest minut…” Zice : „Bine, stimtă doamnă, iar eu pentru că vă dau un minut, am să vă dau şi un laxativ!” Şi eu atunci îi spun : „Vai, domnule profesor, sunteţi extraordinar de bun, tocmai sufăr de constipaţie!” Şi el se uită la mine, nu zâmbeşte, şi-atuncea-mi spune : „Bine, stimată doamnă, atunci am să vă dau două doze pentru constipaţie!” Şi am spus : „Domnule profesor, sunt fericită pentru că sunt singura, probabil, bolnavă care ascultă sfatul şi primeşte pastilele contra constipaţiei de la marele nostru psihiatru şi neurolog, profesor Marinescu!”
[Interviu cu Adela Dobrescu realizat de Silvia Iliescu, 1994]
Nicolae Iorga, încă din 1929 vorbea la radio. Vorbea liber. El totodeauna deraia de la text şi începea să facă divagaţii, nu directe, ci aşa, cu subînţelesuri. Ştiu că odată a venit chiar directorul general Sărăţeanu, care a zis: „Te rog, lasă-mă pe mine cu mâna aici, la boton!”… Stătea cu mâna pe buton, cu frică ca Iorga să nu spună ceva contra nemţilor, că era epoca când nemţii veniseră în ţară.
[Interviu cu Paul Ştiubei realizat de Silvia Iliescu, 1994]
Divertisment la Radio Bucureşti
Prea serios, prea multă cultură, prea plictisitor… Deîndată ce s-au obişnuit cu radioul, oamenii au început să cârtească, dorindu-şi tot mai mult emisiuni distractive. Adunând impresii din scrisorile ascultătorilor sosite pe adresa din Str. Berthelot nr. 64, revista Radiofonia scria în 1933: „Nu contestăm valoarea conferinţelor serioase sau a muzicei grele […]. Ele îşi au incontestabil un rol de frunte în misiunea şi emisiunea postului nostru, dar nu pot domina întregul program. Şi mai ales nu pot ocupa anumite ore de seară când ascultă marea masă a auditorilor, dornică de distracţie şi recreaţie […]. <Dorim să râdem şi să ne distrăm la radio!> – iată strigătul general care răsună din tabăra amatorilor.” Rapid au apărut vedetele, iar dintre cele mai de seamă au fost timp de mulṭi ani Stroe şi Vasilache. Istoricul Cristian Popişteanu îşi amintea de ei din vremea copilăriei sale:
Am fost un ascultător extraordinar de pasionat al radioului de când mă ştiu. Ce înseamnă „de când mă ştiu” ?! Înseamnă de la cinci-şase ani. Au fost în permanenţă emisiunile de radio un fel de însoţitor al vieţii mele de copil, un copil care deja la cinci ani citea ziare. Eu îmi aduc aminte mai ales de emisiunile cu Stroe şi Vasilache…
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]
