Sunt aproape patru generaṭii de români care au ascultat şi ascultă radioul, chiar dacă în ultima jumătate de secol au apărut numeroase alte mijloace de informare şi divertisment. Sunt aproape patru generaṭii care până astăzi, în schimbul unei taxe niciodată prea mari, au primit prin programele radio însutit sau înmiit… De la primele aparate de recepṭie până la iPhone-urile de astăzi este un drum lung pe care radioul l-a parcurs trecând printr-o revoluṭie industrială şi una informaṭională, învingând prejudecăṭi şi remodelându-se permanent. Din nou, arhivele ne povestesc despre toate aceste lucruri. Cu ajutorul mărturiilor-document din Arhiva de istorie orală vom ilustra câteva dintre momentele în care legătura dintre postul naṭional de radio şi ascultătorii săi a fost foarte de strânsă.
Pierderile teritoriale din 1940 şi Radioul
Printre pierderile teritoriale ale României din 1940 au fost Basarabia şi Bucovina nordică. La 28 iunie populaţia a fost anunţată oficial, printr-un comunicat al Marelui Stat Major al Armatei Române citit şi la radio, despre faptul că Bucureştiul a acceptat ultimatumul şi intenţionează să evacueze armata şi administraţia sa din cele două teritorii româneşti. Până la 2 iulie, când noua graniţă de-a lungul Prutului a fost închisă definitiv, au fost români care au reuşit să se refugieze în ṭara rămasă neocupată. Postul de radio Bucureşti a încercat să-i ajute, transmiṭând mesaje codificate, îşi aminteşte Alice Perşoiu.
După cedarea Basarabiei au fost câteva săptămâni când românii din Basarabia care au vrut să se repatrieze au venit în ţară. Şi la ora prânzului, în cadrul jurnalului emisiunii de prânz era o rubrică rezervată refugiaţilor care căutau să comunice sau să dea veşti celor de-acasă prin care-i anunţau că au sosit sau îi îndemnau să vină şi ei. Această emisiune a mers continuu două săptămâni cât a fost voie să se repatrieze, adică în ora prânzului, un ceas sau două, nu-mi aduc aminte exact cât a fost. Şi erau foarte multe mesaje pe care le dădeau cei refugiaţi şi chiar populaţia ţării care avea rude în Basarabia şi voia să ia legătura cu ei. Mesajele-astea treceau pe la prezentare şi ştiu că în ziua când eram la prezentare, serviciul se făcea prin rotaţie şi odată când eram eu de serviciu citind mesajele-acelea care erau înregistrate, noi le mai cenzuram, adică le corectam pentru că multe – fiind caz de război – multe dintre ele erau mesaje mai dubioase, mai cifrate.
Mi-aduc aminte de unul, când cineva anunţa pe cei din Basarabia că a sosit bine, însă „puii s-au stricat” şi-atunci, fiind caz de război, ne-am alertat şi natural că am tăiat – această propoziţie mi-o aduc bine aminte. După care n-a durat mult şi-am primit un telefon de reproş, reproşându-ni-se de către cei care au dat mesajul, de ce n-am spus exact cum a fost…
Altele, celelalte, au mers, au curs normal. De altfel, două săptămâni a fost timpul prea scurt pentru toţi cei care ar fi voit să ia legătura cu bieţii noştri basarabeni.
[Interviu de Silvia Iliescu, 1994]
Uneori angajaṭii radioului făceau greşeli datorate, poate, emoṭiei momentului. Inginerul de transmisii Paul Ştiubei povesteşte o gafă a directorului programelor, Gheorghe Mugur, în 1940, când România a pierdut nord-vestul Transilvaniei.
Odată directorul programelor, G.D. Mugur, m-a chemat şi mi-a spus: „Uite ce e, te rog să te duci în Ardeal, să înregistrezi clopotele de la bisericile mai renumite. Pentru asta îţi dau o recomandare la profesorul Tiberiu Brădişteanu…”, bătrânul, care locuia la Braşov. M-am dus la el, am vorbit cu dânsul, mi-a indicat el pe unde să găsesc eu satele care au o rezonanţă istorică, patriotică, şi am început şi am făcut câteva înregistrări.
Când m-am întors la staţia de emisie de la Bod, unde aveam un mic sediu, am primit un telefon de la Bucureşti: ,,Vino imediat! Imediat, acuma să porneşti!” Era seară, aşa că m-am suit în maşina de reportaj pe care o aveam, şi am mers toată noaptea. Dimineaţa am fost în Bucureşti. Era cedarea Transilvaniei de nord. De-aia fusesem chemat aşa urgent. G.D. Mugur nu s-a lăsat şi peste o zi a făcut o emisiune cu clopotele. Până când a sosit un telefon de la Palat şi a oprit imediat emisiunea. Mai trebuia să mai tragă şi clopotele, când situaţia era aşa de gravă!.. A vorbit la Radio ministrul de Externe Manoilescu care plângea la microfon. Avea un glas înecat în lacrimi. Şi spunea că a fost obligat să cedeze…
[Interviu de Silvia Iliescu, 1994]
Emisiuni între bombardamente
După bombardarea Bucureştiului de către americani la 4 aprilie 1944, Societatea de Radiodifuziune a fost evacuată din sediul său şi dispersată la Timiş, Hălchiu, Rotbav, Feldioara şi Bod. Compozitorul Emanuel Elenescu, dirijor al Corului Academic Radio şi al Orchestrei Simfonice Radio, îşi aminteşte că în acele zile agitate radioul reuşea să asigure ascultătorilor săi stabilitatea emisiunilor cu care îi obişnuise.
Pe noi [Orchestra Radio] ne-au dispersat în satul Bod, care era un sat de saşi – erau şi puţini români pe acolo – şi care era la o distanţă de 2 km de staţia de radio Bod. […] Acolo am făcut un studio şi am început emisiunile. Studioul l-am făcut în cârciuma unui sas, pe care-l chema Schuster. Am îmbrăcat cu rogojini pereţii salonului mare, unde se făceau chefuri. Şi acolo am făcut studioul de orchestră. Şi făceam emisiuni în direct, câte două pe zi. Treaba mergea înainte. Orchestra era cam din 60 de persoane, eu nu eram dirijor pe vremea aceea, nu eram dirijor numit, mă puneau numai să dirijez din când în când. Dirijori la Bod… a stat numai Rogalski. Alfred Alessandrescu – stătea la Sinaia. Constantin Bobescu – la Sinaia. Era mai ferit şi făceau naveta Sinaia – Bod. […] Acolo la Bod cât am stat am făcut şi spectacole de teatru cu băieţii din orchestră, cu Georgel Manoliu, care a fost decanul Conservatorului. Era şi poetul Horia Furtună care stătea cu noi… Când auzeam în germană “Achtung! Achtung!” – adică primele valuri de avioane [care se îndreaptau spre Braşov] … atuncea noi întrerupeam emisiunea şi plecam pe câmpie, acolo, lângă satul Bod. Noi, orchestra şi funcţionarii, ne duceam la Postul de radio Bod, să facem baie. Şi odată ne-a prins alarma când făceam baie, la duşuri. Şi am luat-o toţi în cămaşă şi-n chiloţi prin arătură şi fugeam desculţi, cu ghetele în mână şi eu nu simţeam că acolo sunt spini sau că sunt cuie. Fugeam prin arătură, ca să fugim de la staţie, că ne era teamă că ne bombardează americanii.
Şi făceam toate emisiunile, până într-o zi – eu acolo eram şi în orchestră – şi dirijam “Simfonia patetică” de Ceaikovski, chit că eram în război cu ruşii. Şi la un moment dat aud un zgomot de timpan. Mă uit la timpan şi timpanistul se uită la mine. Şi am oprit emisiunea. Ce era?! Avioanele americane erau deasupra Bodului, la o înălţime foarte mică, chiar deasupra satului Bod. Şi se pregăteau să bombardeze Braşovul, când au bombardat Tâmpa. Asta a fost o greşeală sau un fel de glumă sinistră a unui inginer de sunet care nu ne-a anunţat că deja s-a dat alarma. Şi atunci am fugit toţi pe câmpie, dar nu s-a bombardat satul Bod.
[Interviu de Octavian Silivestru, 1994]
