Sunt aproape patru generaṭii de români care au ascultat şi ascultă radioul, chiar dacă în ultima jumătate de secol au apărut numeroase alte mijloace de informare şi divertisment. Sunt aproape patru generaṭii care până astăzi, în schimbul unei taxe niciodată prea mari, au primit prin programele radio însutit sau înmiit… De la primele aparate de recepṭie până la iPhone-urile de astăzi este un drum lung pe care radioul l-a parcurs trecând printr-o revoluṭie industrială şi una informaṭională, învingând prejudecăṭi şi remodelându-se permanent. Din nou, arhivele ne povestesc despre toate aceste lucruri. Cu ajutorul mărturiilor-document din Arhiva de istorie orală vom ilustra câteva dintre momentele în care legătura dintre postul naṭional de radio şi ascultătorii săi a fost foarte de strânsă.
23 august 1944 şi Radioul
În acest moment al istoriei noastre, când România a ieşit din războiul purtat alături de Germania hitleristă, Radioul a avut un rol esenṭial în răspândirea ştirilor, în primul rând pentru că era cel mai rapid mijloc de informare şi în al doilea rând pentru că avea excelenṭi profesionişti. În seara de 23 august şi în zilele următoare toṭi românii au stat cu urechea lipită de aparatul de radio. Vasile Ionescu, directorul de atunci al Societăṭii de Radiodifuziune şi maiorul Anton Dumitrescu, comandant-ajutor la Batalionul de gardă, îşi amintesc cum au acṭionat pentru ca veştile să ajungă foarte rapid la cunoştinṭa populaṭiei. La rândul său, Dyspre Paleolog, şeful Biroului radiojurnal îşi aminteşte cum au fost multiplicate şi traduse „comunicatele importante pentru ṭară”.
Miercuri, 23 august 1944, ora 17:00 am fost chemat prin telefon la Comandamentul Militar al Capitalei, dându-mi-se ordin să îmbrac şi uniforma militară. […] Comandantul Comandamentului Militar al Capitalei, generalul de corp de armată Iosif Teodorescu mi s-a adresat: „Domnule director general, din acest moment nu vei mai asculta decât de ordinele Majestăţii Sale Regele Mihai şi ale domnului general adjutant Constantin Sănătescu, prim-ministru. Şi vă veţi duce la Palatul regal pe drumul cel mai scurt.”[…]
Mi s-a dat posibilitatea ca prin telefonul aflat pe biroul regal să dau dispoziţiuni la Radio, să vie îndată inginerul Alexandru Lohan cu carul de reportaj de imprimări, care în jurul orei 19:00 – 19:30 a sosit cu tot echipamentul tehnic de imprimare. Carul de transmisiune a fost condus de tehnicianul Ştefan Ceroiu.
Au fost primiţi la poarta din spatele Palatului regal de către căpitanul Gheorghe Teodorescu, comandant al Companiei de gardă, care ne-a pus la dispoziţie ostaşii necesari transportării aparatajelor de imprimare şi i-a condus apoi în birou din aripa Creţulescu. Aici, Majestatea Sa citind „Proclamaţia” în prezenţa generalului adjunct corp armată Constantin Sănătescu, primul ministru, a generalului Aurel Aldea, ministru de Interne, a lui Victor Pogoreanu, consilier al Afacerilor Externe, Mircea Ionniţiu, secretarul particular [al regelui Mihai] şi păziţi de maiorul Anton Dumitrescu, comandantul Batalionului de gardă regală, inginerul Alexandru Lohan de faţă cu mine a executat înregistrarea „Proclamaţiei regale”, realizînd trei discuri. Un exemplar l-am lăsat la Palat în mâinile consilierului Victor Pogoreanu, iar celelalte două le-am luat personal, împreună cu celelalte documente oficiale din ziua de 23 august 1944, pentru difuzare: „Proclamaţia regală” imprimată pe disc de inginerul Alexandru Lohan, Manifestul guvernului general Sănătescu, declaraţiile partidelor politice care au alcătuit Blocul Naţional Democratic, decretele de amnistie, graţiere şi desfiinţare a lagărelor politice cu expunerea de motive respective, o serie de dispoziţiuni administrative ale noului guvern către prefecţii din judeţ şi, dându-mi-se o escortă pe care am solicitat-o pentru a-mi asigura drumul de la Palat până la Radiodifuziunea din Strada General Berthelot 60, am plecat în maşina mea, având ca însoţitor pe sublocotenentul Stefan Păpuşoi şi doi subofiţeri, toţi din garda regală.
[Interviu cu Vasile Ionescu realizat de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, 1974]
Am trimis la Radiodifuziune pe locotenentul Păpuşoi cu o grupă de luptă, ca să aducă aparatele şi specialistul, pentru a imprima „Proclamaţia regală”. Locotenentul Păpuşoi a venit cu tehnicianul respectiv de la Radiodifuziune şi a imprimat „Proclamaţia”. Şi după terminarea imprimării, tot Păpuşoi a condus pe tehnician cu „Proclamaţia” imprimată şi am dat ordin să stea până când o difuzează timp de o oră. În caz că [cineva] se opune, el n-are decât să folosească arma. Ăsta era consemnul...
[Interviu cu Anton Dumitrescu realizat de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, 1974]
În seara zilei de 23 august, într-o zi extrem de călduroasă, deschizând postul meu de radio pe unda Bucureşti, am auzit doar muzică populară şi, repetat, ca un semn de alarmă, un comunicat laconic, poruncind: „Atenţiune, atenţiune! Lăsaţi aparatele deschise! Vom transmite un comunicat important pentru ţară!”. Locuind lângă Cişmigiu, pe lângă biserica Sfântul Constantin de pe Elefterie şi dându-mi seama de importanţa capitală a acestui anunţ solem repetat încontinuu, m-am hotărât imediat să dau o fugă până la sediul Societăţii Radiodifuziunii, să văd şi eu despre ce este vorba. Erau cam orele 21.
La Radio am găsit o stare de surescitare indescriptibilă, mare zarvă, iar directorul Programelor, Nicolae Rădulescu, părea fericit să mă vadă, dat fiind că toţi crainicii de serviciu o tuliseră, m-a luat de mână şi m-a dus imediat în biroul directorului general, domnul Vasile Ionescu. Directorul ne-a însărcinat imediat pe amândoi să difuzăm împreună textele legale care veneau după „Proclamaţia” lui vodă, proclamaţie înregistrată cu două-trei ore înainte chiar la Palatul regal, Nicolae Rădulescu citind textele legale pe româneşte, iar eu traducând direct la microfon o versiune în limba franceză destinată aliaţilor şi Europei.
[Interviu telefonic de la Paris cu Dyspre Paleolog, realizat de Octavian Silivestru, 1998]
„Radio a fost de toate…”
Uneori se întâmplă ca observaṭii ale „strămoşilor” noştri despre epoca lor să fie extrem de potrivite şi vremurilor noastre. Iată un exemplu care ni se pare ca făcând parte din această categorie: un text al unui autor anonim, publicat în Revista Radio România nr. 14, din martie 1941. Pentru că este o analiză sintetică, dulce-amăruie şi pare ceva cunoscut, vi-l oferim ca încheiere:
„Trăim vremuri grele. Zvonurile destinului s-au răsturnat împotriva noastră […]. De-a lungul acestor ceasuri de încordare şi veghe, în singurătatea îndurerată a căminurilor noastre căptuşite cu griji îngrămădite de-a valma şi cu ferestre camuflate, un singur prieten nu ne-a părăsit, o singură tovărăşie nu ne-a trădat, un singur sprijin sufletesc nu ne-a lipsit: Radio […]. Radio ne-a legănat inima întristată cu bucuriile curate ale muzicei, Radio ne-a spus poveşti la gura sobei în serile când trebuia să fim acasă înainte de miezul nopţii, Radio ne-a gonit gândurile negre cu îndemnuri de bărbăţie, Radio ne-a descreţit frunţile cu o replică hazlie, Radio ne-a adus cuvinte de potolitoare încredere, Radio ne-a împărtăşit cele mai proaspete veşti din cele patru unghiuri ale lumii, în zilele când trenul cu gazetele întârzia să sosească. Radio a fost de toate: distracţie, învăţătură, muzică, teatru, ultimele ştiri din ţară şi străinătate.”
