În noiembrie entuziasmul primelor două luni de război se mai domoleşte: se fac tot mai simṭite privaṭiunile din viaṭa de zi cu zi a cetăṭenilor • una după alta, ordonanṭele autorităṭilor încearcă să organizeze viaṭa oamenilor insuficient pregătiṭi până atunci pentru asemenea condiṭii • sunt cozi imense la pâine, carnea lipseşte • veştile de pe front sunt descurajante • apropierea duşmanului de Bucureşti produce spaime • tot mai mulṭi civili sunt chemaṭi să facă tranşee sau să ajute la spitalele din spatele frontului.
Ion Neacşu, (n. 1900?) ṭăran din comuna Voluntari, de lângă Bucureşti, la începutul războiului era ucenic la o fabrică de pâine pe Calea Moşilor. Deşi fragmentară şi cu câteva confuzii, mărturia sa arată prin ce au trecut ṭăranii şi micii meseriaşi, din 1916 până la încheierea păcii.
„În ‘915… au început concentrările şi a venit războiul, l-am apucat… […]
Apăi, să vedeţi dumneavoastră că am fost ucenic la o fabrică de pâine. Aici am fost în ‘913 şi pe urmă au venit concentrările din ‘915 şi m-am mutat la Piteşti. Jandarmii din comună şi din oraş spuneau: „Te duci la Cercul de recrutare…„ Ne-a luat cercul de recrutare ca să nu ne ia nemţii, au zis că ne iau nemţii. Nu ne-au luat nemţii, nu ne-au luat… Dar ne-a luat Cercul de recrutare, ne-a dus în Piatra Neamţului, în Piatra Neamţului unde e Dumbrava Roşie, la o comună, Negreşti. Şi acolo, în comuna Negreşti, nu prea ne da mâncare… Toţi refugiaţii care eram acolo, ne-a luat şi ne-a dus la Mărăşeşti unde se făceau tranşeele, [eu] la Târgu Ocna am săpat. Nu, mi-a ajutat Dumnezeu, am săpat prea puţin, prea puţin am fost la tranşee, căci am şi evadat. Am şi evadat…
Şi pe urmă, când a venit frontul acilea, toţi care au săpat ne-au localizat la convalescenţă, în Târgu Frumos [la spital]. Veneau răniţii de pe front şi acolo erau convalescenţii, cei care puteau să [se] mişte. Şi acolo la convalescenţa asta trăiam rău. […] La Strunga era spitalul, acolo… Şi am muncit la spital, că eu eram sănătos, maxim o lună-două am muncit. Ajutam şi eu acolo pentru o pâine, că muream de foame şi au murit dintre noi, într-adevăr. Eu, să spun, mi-a dat Dumnezeu, am avut şansă şi am trăit. Oamenii mei şi prietenii mei, mulţi au murit, au rămas acolo, s-au îmbolnăvit, au murit. […] Ce crezi dumneata că ne dădeau să mâncăm?! Mazăre! Ne da şi pâine când venea pâine, dar când nu venea pâine nu ne dădea.
Şi m-am încorporat, am făcut… m-a instruit [la Regimentul] 4 Argeş, m-am încorporat… Am făcut instrucţie şase luni, cât o fi fost… nu mai ţin minte cât am făcut. Şi ne-a înrolat pentru front. Am completat instrucţia, adică instrucţia de şase luni, şapte cât oi fi făcut, nu ştiu, şi ne-a trimis la front. […] Şi au făcut pace în ‘918. Noi, voluntarii şi ăia care eram îngropaţi acolo, n-aveam stagiul de militărie complet, dar majurul meu […] m-a văzut în halul ăsta, că ce a fost acolo!… Am văzut cu ochii şi n-am vrut să să ascult să stau înainte să-mi completez armata. Şi m-am liberat… m-am liberat şi m-am dus acasă.”
[Arhiva de istorie orală, interviu de Octavian Silivestru, 1996]
