Actriţa Mariana Mihuț, un adevărat „diamant” al teatrului şi filmului românesc va împlini la 7 noiembrie vârsta de 74 de ani. Popularitatea ei se vede în sala de teatru, unde are un public plin de respect, îndrăgostit de arta scenică și care vine să o vadă nu o dată sau de două ori, ci de multe, multe ori. Tânără fiind avea o aură specială, un fel special de a interpreta rolul ca şi acum, când după 50 de ani de teatru are cel mai elegant stil la Teatrul Bulandra. Deşi vârsta şi-a pus un pic amprenta pe silueta şi chipul său, talentul ei nu poate fi egalat. Născută în Chişinău, în anul 1942, Mariana Mihuţ şi-a început cariera la vârsta de 18 ani, când a fost admisă la I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale” şi a absolvit în 1964, ca membră a unei a doua „generaţii de aur” (după cea din 1957), compusă din mari talente ca Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Rodica Mandache, Virgil Ogăşanu şi alţii.
În revista de teatru online ( http://yorick.ro/),“Mariana Mihut îşi amintea despre copilarie: “Au fost diferite locuri în care am crescut. Un copil e fericit oriunde, pentru că nu poate face comparaţie. Toate locurile sunt bune de joacă. Aveam o mamă şi o bunică minunate, care s-au ocupat de mine îndeaproape şi m-au iubit foarte mult şi am avut bucuria şi un dar nesperat de a o avea pe mama până la 90 de ani. Tatăl meu a plecat pe front, când mama era însărcinată. Mama s-a dus să nască acasă la bunica, eu m-am născut acolo. Tata a căzut prizonier, a stat 9 ani în Siberia, iar mama n-a mai ştiut nimic despre el. Când s-a întors , printre ultimii din lagăr, eu aveam deja 9 ani . Acolo tata a învăţat să cânte la chitară… Din cauza războiului, s-au întâmplat foarte multe lucruri triste atunci, dar nu vreau să mai vorbesc despre asta. Însă trebuie să spun că lumea era altfel atunci. Noi eram alţi oameni, aveam o altă educaţie. Mama s-a măritat la 19 ani şi eu la 20 de ani. Dar pe vremea aia o fată la 20 de ani era un copil. Azi e altă planetă… la 15 ani li se face cadou fetelor un implant cu silicon. (…). La un moment dat ne-a fost şi foame. Noi ne-am refugiat din Basarabia la Turnu Severin. Şi câteodată nu venea pensia la timp sau era foarte mică şi ştiu că bunica făcea economie. În casa în care ne refugiaserăm, era o plită veche, veche, din pământ, şi bunica făcea cele mai delicioase plăcinte din apă şi din făină şi le cocea pe plită. Şi în casă era o lumină minunată, de la lemnele care ardeau. Iar bunica spunea poveşti. Stăteam toate trei şi mâncam plăcinta asta şi mi se părea absolut minunat. Nu-mi doream nimic altceva. Da, era imediat după război, era foametea. Dar eu n-am simţit lucrul acesta, nu pentru că am fi avut foarte multe, dar pentru că mă bucuram de ce aveam. Ştiu că odată am mâncat numai morcovi o perioadă. Dar n-a fost nicio tragedie, ni se părea normal. Ştiu că mama se ducea mulţi, mulţi kilometri să facă rost de gaz lampant, ca să-mi încălzească mie laptele. Dar totul era cu multă dragoste, pentru că le aveam pe mama şi pe bunica. Uneori mergeam cu colindul… Mama şi bunica luaseră vreo câteva jucării pentru pom… Mai făceam şi în casă. Mama era foarte pricepută. Mi-aduc aminte că aveam un glob, vopsit cu alb înăuntru, care era făcut dintr-un bec. Şi pe el era pictat un morcov. Am avut globul ăla mulţi, mulţi ani. L-am avut toată copilăria. Apoi ţin minte că erau zăpezi mari. Bunica spune că pe mine m-au botezat de Sf. Nicolae şi că erau zăpezi de doi metri şi alunecau pe stradă şi era frig.”
Din vremea şcolii îşi amintea, pentru biografia realizata de CineMagia, că acasă familia sa cumpărase un televizor şi făcea tot felul de comentarii la adresa unor mari nume care interpretau personaje celebre. Această speranţă ascunsă (de a deveni actriţă) o avea de când juca în spectacole la şcoală – erau spectacole modeste, recitari de poezii, cântece, dansuri. Dar ele erau făcute de o profesoară minunată – de educaţie fizică. La 11 ani, a dansat şi pe poante, într-un spectacol de balet. A jucat chiar şi la Teatrul de Stat din Piteşti, apoi la Curtea de Argeş. Băiatul profesoarei, cu care s-a împrietenit, cânta la pian; mergeau într-un camion, stăteau pe nişte bănci improvizate – şi se bucurau, la ora aceea, în 1950, de toate „progresele tehnicii”… Asta i-a dat un mare curaj, chit că era doar un spectacol şcolar. A fost un om îngrozitor de timid (după cum afirma în diverse interviuri) şi faptul că a ieşit pe scenă au incurajat-o să se gândescască că ar putea fi actriţă, dar, pentru că făcuse realul, părinţii nu i-au îngăduit să de-a decât o singură dată admiterea în speranţa că o să-i treacă povestea cu actoria. Numai că a intrat la clasa profesorilor Pop Marţian şi Octavian Cotescu.
Încă din 1963, din ultimul an de facultate, debutează în teatru cu rolul Audrey, Rosalinda – din „Cum vă place” de William Shakespeare la Studioul Casandra şi este imediat remarcată pentru talentul ei desăvârşit, puritatea şi inocenţa ei interpretativă, dar şi pentru puterea de convingere a spectatorului. Regizorii au avut o mare încredere în realele ei posibilităţi, ceea ce s-a dovedit şi prin încredinţarea rolului Marta din filmul de neuitat al marelui regizor Liviu Ciulei : “Pădurea Spânzuraţilor „, cel mai mare succes cinematografic românesc, unde juca alături de cel ce va deveni marea ei dragoste, actorul desăvârşit Victor Rebengiuc, omul cu care se căsătoreşte în acelaşi an 1965 şi cu care va avea un un băiat, Tudor Rebenciuc. Cel care îi va deveni soţ era proaspăt divorţat de actriţa Anca Vereşti, care-i fusese colegă din anul I de Institut, o fată extraordinar de frumoasă, cu reale calităţi pentru teatru. „Pădurea spînzuraţilor” avea să fie debutul acestui cuplu fascinant a cărui căsnicie durează până în prezent, deşi actriţa afirma: “Nu contează că ne certăm groaznic în bucătărie, nu contează că avem cu totul alte ritmuri biologice. Astea devin fleacuri în faţa a ceea ce ne leagă cu adevărat…” Şi astfel a început cu cinematograful. Mărturiseşte chiar că preferă să se uite la filme (dacă se poate de Ingmar Bergman), dar totuşi să joace seară de seară în faţa unui public viu. A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în teatru radiofonic şi teatru TV. Andrei Blaier i-a oferit o „blondă” în „Dimineţile unui băiat cuminte” (1967), iar în 1974, Geo Saizescu a „văzut-o” în soţia perceptorului din „Păcală”. În sfârşit, filmul românesc a redescoperit-o cu un rol din nou semnificativ: Silvia, utecista care apare în treacăt la începutul „Conspiraţiei” lui Manole Marcus (1974), pentru ca personajul ei să se dezvolte plenar un an mai târziu, în „Capcana” (1975). Rămâne unul dintre cele mai elocvente „roluri politice” din cinematografia noastră: în condiţiile în care prezentarea într-o lumină eroică a abuzurilor din anii de instaurare a comunismului în România era obligatorie, Mariana Mihuţ realiza portretul unei tinere idealiste şi naive, care chiar credea în demagogia de inspiraţie sovietică şi vorbea numai în lozinci – o compoziţie prefect echilibrată de candoare şi entuziasm în cheie ironică.
După o scurtă perioadă de pauză, cineaştii începeau să-i acorde iar atenţie – deşi nici de această dată aşa cum merita – în “Profetul, aurul şi ardelenii” (1978, Dan Piţa), în “Ultima frontieră a morţii” (1979, Virgil Calotescu), sau în “Un echipaj pentru Singapore” (1981, Nicu Stan) unde, deşi apărea doar pentru scurt timp, la început, ca soţie a protagonistului ce pleca peste mări şi oceane (Gheorghe Cozorici), avea măcar posibilitatea de a închega o mică bijuterie actoricească de mare dramtism din doar câteva cadre şi cuvinte.
Însă teatrul şi-a pus amprenta în cariera actriţei. Chiar după absolvirea facultăţii a dat concurs ca să ocupe un post de actriţă în Bucureşti, la Teatrul Giuleşti – actualmente Odeon. Din fericire, a reuşit. Pe vremea aceea se rămânea mult mai greu în Bucureşti. Acesta a fost primul miracol. N-a stat în provincie. A început să joace cu parteneri extraordinari, să lucreze cu regizori mari şi aşa a continuat. Acelaşi ritm l-a avut şi din 1972, când s-a mutat la Teatrul Bulandra: “Am fost invitată să joc în spectacolul „Revizorul” al lui Lucian Pintilie, spectacol prezentat doar de trei ori şi interzis. La Bulandra mi-am dorit foarte mult să ajung, pentru că aici erau Lucian Pintilie, Liviu Ciulei. Mulţi şi-ar fi dorit să lucreze cu ei.” De atunci este la Teatrul Bulandra, căreia i-a rămas fidelă, fiind considerată în tinereţe una dintre frumuseţile Bucureştiului. Întâlnirea cu Lucian Pintilie a fost, într-adevăr, unul dintre cadourile pe care le-a primit de la viaţă. Crede în continuare că este regizorul care i-a marcat cariera artistică şi căruia îi este profund recunoscătoare pentru că, de la întâlnirea cu el, a luat-o pe drumul pe care se simţea cel mai bine.
Tot el i-a oferit rolul principal din filmul „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981) în care Mariana Mihuţ portretiza o Miţa Baston mai complexă decât şi-o imaginase însuşi Caragiale, îmbinând suavitatea perversă cu isteria mahalagească, umorul crud şi izbucnirile ce frizau demenţa – ca un jalon solid al imbatabilului cvintet central format împreună cu Petre Gheorghiu, Gheorghe Dinică, Tora Vasilescu şi Victor Rebengiuc. Pintilie a mai distribuit-o şi în soţia preotului (Dorel Vişan) din „Balanţa” (1992) după ce, în 1989, Şerban Marinescu avusese intuiţia de a i-o oferi pe Nora, din „Cei care plătesc cu viaţa”, după „Jocul ielelor” şi alte fragmente ale operei camilpetresciene – compoziţie economică a unei prostituate trecute care marchează cu umor amar drumul spre tragedia din final. De o întindere la fel de redusă, însă nu mai puţin percutantă, într-un registru complet diferit, avea să fie şi rolul din „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993, Şerban Marinescu): soţia securistului care trage să moară de cancer (Mitică Popescu), schiţă tulburătoare de portret al unei femei cumsecade a cărei viaţă a fost mutilată de un soţ canalie care acum îşi primeşte pedeapsa chiar sub ochii ei. Horaţiu Mălăele o distribuie apoi în „Nunta mută” (2008) – şi, în 2011, Lucian Georgescu, în „Tatăl fantomă”.
De ce nu a jucat în multe filme? spunea pentru ziarul Adevarul (2011): „Dacă aş fi ţinut să fac film, sunt sigură că aş fi reuşit. Am nevoie ca aceia cu care lucrez să aibă încredere în mine, or majoritatea regizorilor de film nu vin la teatru. Ei m-au distribuit pentru cum arăt sau pentru că am vârsta şi nu pentru că au nevoie de mine ca actriţă. Când am la teatru nişte roluri uriaşe, care îmi dau satisfacţii extraordinare, de ce să pierd timpul cu ceva care nu-mi face plăcere? Regizorul mă mişcă în dreapta şi-n stânga fiindcă aşa trebuie să-i arate cadrul, dar nu are nevoie de mine, poate lua pe oricine, iar asta nu mă interesează”.
De altfel, teatrul i-a rămas la fel de credincios pe cât îi fusese şi ea tot timpul, cea mai recentă dintre culmile artei sale scenice fiind acea incredibilă variantă feminină a Regelui Lear care în aprilie 2009 i-a adus şi al şaselea premiu UNITER din carierăpentru cea mai buna actriţă într-un rol principal – prilej cu care Mariana Mihuţ, cu modestia şi mărinimia care n-au părăsit-o niciodată, mărturisea: „Mă bucur când întâlnesc oameni care sunt generoşi şi buni, care oferă celorlalţi din preaplinul lor.” Cuvinte cum nu se poate mai fireşti din partea unei artiste care vreme de aproape cinci decenii şi-a dăruit preaplinul vocaţiei pe altarul actoriei româneşti. Tot ea spunea pentru Revista de teatru online http://yorick.ro/:“Am avut norocul să întâlnesc oameni cu care am trăit momente minunate, în turnee unde sigur că era îngrozitor de greu şi frig, şi obositor, şi întuneric. Dar oamenii erau minunaţi şi asta m-a ajutat să-mi păstrez candoarea.(…) Pretenţiile mele faţă de ceea ce trebuie să fac şi unde vreau să ajung cu un rol au crescut odată cu vârsta. Este o responsabilitate foarte mare. Nu poţi să ieşi pe scenă şi să spui numai vorbe şi să vorbeşti tare. Să dai o poantă sau să mimezi ceva se învaţă foarte uşor. Greu e să trăieşti cu adevărat pe scenă o anumită situaţie şi să reuşeşti să-i impresionezi pe cei din sală. De-asta mi-e teamă. De fapt, sunt o perfecţionistă. Mi-e teamă că nu reuşesc să transmit lucrurile aşa cum mi-aş dori eu să fie transmise. Apoi, mi-e teamă de anumite lucruri, de care se teme, de fapt, orice femeie la vârsta mea, mi-e teamă că n-ar mai trebui să joc, că ar trebui să mă retrag. Deşi, de obicei, eu nu joc Julieta, joc babe nebune (râde). Mă gândesc că 3-4-5 kg în plus se văd pe scenă şi asta îţi dă o anumită greutate în a te mişca. Sunt lucruri pe care le ştie orice femeie de vârsta mea (…) Bănuiesc că sunt cel mai aspru critic al meu. Sunt îngrozitor de nefericită când nu iese ceva, şi nu ştiu de ce nu iese. Se întâmplă, şi nu ai un buton pe care să apeşi, să iasă rolul precum cafeaua din espressor(…) Mi-a plăcut teribil rolul unui personaj asexuat, în „Regele Lear”.Cred că eram coaptă pentru rolul lui Lear. Ştii de ce? Nu există deosebire între ceea ce simt un tată şi o mamă. Dragostea părintească este asexuată. A fost greu până am găsit cheia. Am repetat, realmente, de dimineaţa până seara la cea mai înaltă tensiune.(…) Am lucrat cu regizori extraordinari şi fiecare a avut calităţi, de la fiecare dintre ei am avut enorm de învăţat. Plus că un regizor mare te face să-ţi imaginezi asemenea situaţii, încât descoperi în tine lucruri pe care nici nu ştiai că le ai şi aşa mai descoperi ceva despre tine însuţi…”
Despre relaţiile cu actorii, Mariana Mihuţ spunea într-un interviu din 2011 pentru ziarul Adevarul : “Am avut parteneri mari şi rar mi s-a întâmplat să nu comunic. Cu cât erau mai mari, cu atât erau mai generoşi. Întotdeauna mi-au lăsat certitudinea că sunt egala lor. În profesia asta nu există vârstă, există numai talent. Îmi amintesc că am dat probe cu George Constantin pentru un film. Am spus că n-am să fac rolul. Se întâmpla când eram foarte tânără, în primii ani de teatru. Şi George a venit la noi acasă. Mi-a spus: „Hai să jucăm împreună!”. N-am făcut rolul, până la urmă, dar aş fi fost fericită să joc cu George şi în film.”
Şi perioada comunistă a avut importanţa ei dar…dupa cum relata in Revista de teatru online ( http://yorick.ro/): “Durea faptul că nu aveai acces la informație. Că nu puteai comunica. Faptul că după ’90 au putut veni să lucreze marii regizori, Andrei Șerban, Radu Penciulescu, David Esrig, a fost teribil de important. Mizeriile celelalte aproape că nici nu mai contează: frigul, cozile, lumina stinsă. Toată lumea vorbeşte azi de frigul de atunci. Da, jucam în frig, se aplauda cu mănuși, prima dată nici n-am știut ce era zgomotul ăla înfundat. Dar asta chiar nici nu mai conta la un moment dat. Casele de cultură pe unde mergeam în turneu erau arhipline și la matineu, și seara, iar asta era extraordinar.. Nici nu mai avea importanță că după aia te duceai într-un vagon neîncălzit, că rămâneai înzăpezit undeva în Bărăgan, în viscol, pentru că se oprea trenul. Eram cu oameni extraordinari şi am amintiri minunate din turnee…”
Actriţa a primit în noiembrie 2011, o stea în Piaţa Timpului din Bucureşti, echivalentul românesc al Walk of Fame-ului ce omagiază starurile hollywoodiene. Victor Rebengiuc, deţinătorul unei stele pe Aleea Celebrităţilor încă din luna februarie a aceluiaşi an, a fost alături de soţia sa la eveniment. Proiectul Walk of Fame din Piaţa Timpului a fost lansat la iniţiativa Magazinului Cocor, în semn de apreciere şi promovare a valorilor artistice din România. Florin Piersic a fost primul actor român care a primit o stea în Piaţa Timpului din Bucureşti. Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei din acea vreme, a înmânat actriţei Mariana Mihuţ, la rândul său, o plachetă a oraşului Bucureşti, ca expresie a „respectului şi a iubirii pe care o avem faţă de dumneavoastră”.
Mariana Mihuţ a stat departe de scenă în ultimii ani din cauza unor probleme de sanatate, conform ziarului Libertatea (2015). După rolurile minunate din „ Regele Lear” (2009), „Îngropaţi-mă pe după plintă” (2011), „Căsătoria” (2003), actriţa Mariana Mihuţ revine pe scena de la ArCuB în 2015, într-o nouă premieră, un spectacol pus în scenă de Felix Alexa, „Cutia Pandorei” de Katalin Thuroczy. “O poveste plină de umor negru, despre o femeie care ascunde o comoară şi care nu se teme să ucidă şi să iubească la fel de pasional…E un personaj interesant, pe care fiecare dintre noi s-ar putea să-l fi întâlnit în viaţă. Femeia pe care o joc are şi lucrurile acelea îngrozitor de triste pe care le are orice bătrân, dar şi un soi de vivacitate, de forţă, pe care n-o întâlneşti la tot pasul. E un personaj viu, foarte interesant de jucat (…) Şi eu am avut momente în viaţă când m-am simţit destul de bătrână, fără bucuria de a trăi, fără interes, fără acea curiozitate care îţi dă un sens.(…)”
Dar ce înseamnă fericirea pentru omul Mariana Mihuţ? Aceasta povesteşte pentru Revista de teatru online ( http://yorick.ro/): “Fericirea mea e formată din lucruri foarte mici și foarte normale. În clipa de față mă bucur imens că afară e soare și că mai avem încă zile frumoase de decembrie. Îmi face plăcere să vorbesc cu un om bun și cald și pe care-l simt sincer. Mă bucur foarte tare când îmi văd nepotul. Mă bucur când îmi văd băiatul. Mă bucură că nu sunt singură. Și, mai ales, mă bucură foarte tare când se întâmplă să-mi iasă câte un spectacol bun. Fiind un om vulnerabil şi un copil timid, a trebuit să fac faţă unor situaţii în care eram singură, fără niciun ajutor. Şi pe scenă eşti singur. Nimeni nu e lângă tine când îţi creşte tensiunea. De disperare înveţi să te descurci. Iar câteodată nu te descurci, dar măcar încerci. Nu socializez, cum se spune în ziua de azi. Ies în societate numai atunci când mă interesează ceva cu adevărat.(…) Dacă aş fi față în față cu Dumnezeu nu l-aș întreba nimic, pentru că aș simți cât de tare mă iubește și nu mai e nevoie de nimic altceva. Cred că Dumnezeu e cineva care te înțelege și te iubește așa cum ești. Cred că e în noi și acolo ne întâlnim cu El.”
Mariana Mihuţ, care deţine un record al premiilor UNITER, a întruchipat, de-a lungul carierei sale actoriceşti peste o sută de personaje, interpretând roluri memorabile în „Pescăruşul” (1977), „Furtuna” (1978) şi „O scrisoare pierdută” (1979), sub direcţia regizorală a lui Liviu Ciulei, dar şi în filme de referinţă. Şi iată că una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pe care a primit-o de la soţul său, Victor Rebengiuc a fost: „Sunt mândru de tine!”, de câte ori i-a plăcut un spectacol în care am jucat.”, declara intr-un interviu acordat atelier.liternet.ro.
La Mulţi Ani, Doamnă a Teatrului Românesc!
Autor: Monica Duţu
