Chiar în noiembrie ideea ocupării capitalei de armatele duşmane era încă de neconceput pentru mulṭi dintre români • retragerea armatelor noastre de pe linia Carpaṭilor, apoi străpungerea frontului, ocuparea Olteniei, trecerea Dunării la Zimnicea, toate acestea au arătat că intrarea germanilor şi aliaṭilor lor în Bucureşti este de neînlăturat • fuga în Moldova devine preocuparea tuturor, indiferent dacă aveau sau nu la cine să locuiască acolo.
Ziaristul Grigore Ioan (n. 1913) provenea dintr-o familie de boieri olteni, Otetelişanu. Tatăl său era sublocotenent în 1916 când a fost concentrat. Aşa încât primele amintiri ale lui Grigore Ioan au fost sabia tatălui său venit acasă într-o permisie, zeppelinurile care zburau deasupra Bucureştiului şi refugierea din calea ocupanṭilor, în toamna anului 1916.
„Mi-aduc aminte […] când am fugit – nu că „ne-am retras„, se spunea: „s-a retras lumea„, „retragerea…„ – s-or fi retras trupele, dar noi nu ne-am retras, noi am fugit! Şi ştiu că a venit tata cu un sodat şi ne-a dus în gară la triaj şi a spart un geam de la [vagon] şi m-a băgat pe geam şi… pe-acolo ne-am băgat bagajele şi probabil că şi mama tot pe geam, dar eu ṭin minte când m-a luat pe mine pe geam şi unde credeṭi că am călătorit? În plasa de bagaje de deasupra capului, că nu era loc şi pentru mine!… Şi am ajuns la bunicii mei…
Deci trenul era plin cu refugiaṭi, cu bagaje…
Dom’le, când trăgea trenul în Gara de Nord era moarte de om! Pe deasupra, pe tren… Tata mersese cu un soldat la triaj, la Chitila. Şi acolo ne băgase cu greutate… De călătorie mai mult nu-i aduc aminte, decât că am fost în plasa de bagaje.
Mi-aduc aminte pe urmă că am ajuns la ṭară, la bunicii mei care aveau o vie într-un vârf de deal, la Mândrişca, în Moldova […] Şi la acea vie, pe Valea Siretului, cu o privelişte foarte frumoasă, iarăşi am avut nişte amintiri-şoc.
Amintirea a fost întâi iarna lui ‘917 care a fost o iarnă groaznică, cu temperaturi scăzute şi cu nămeṭi foarte mari. Şi tata a reuşit să vină de pe front să ne vadă, frontul era cam înṭepenit atunci, vă închipuiṭi atunci, pe zăpadă… aşa că era mai liber. Şi am fost atacaṭi de lupi – căsuṭa aia, care era în vârful dealului, n-avea pe nimeni primprejur, noi aveam animale, cai, vacă şi aşa mai departe – şi au venit lupii, au înconjurat casa, îi vedeam pe geam, numai le sticleau ochii – era şi cu lună! – şi toate animelele amuṭiseră, în afară de caii care nechezau îngrozitor, de se auzeau din casă. Câinii, în bucătărie, sub pat… Şi atunci tata, mi-aduc aminte că a deschis geamul şi cu carabina a tras un încărcător întreg în ei, a omorât doi lupi şi pe alṭii i-a rănit, fiindcă am văzut [pe urmă] dâra pe zăpadă, de sânge. Şi a doua zi de dimineaṭă am ieşit, iar lupii i-au mâncat pe lupii împuşcaṭi – i-au mâncat! – că n-am mai găsit decât rămăşiṭe, plus un căṭel de-al nostru care fusese uitat afară…”
[Arhiva de istorie orală, interviu de Silvia Iliescu, 2002]
