Fiecare copil îşi începe viaţa pe o câmpie a inocenţei ce îl îndeamnă la visare,pe o câmpie a culorilor,a zâmbetelor,a jocului,a trăirii departe de durul adevăr,ca şi mine de altfel.Dar,din experienţă, pot spune că acel loc este mult prea firav şi mult prea blând pentru a învinge efemeritatea timpului. Aşadar, depășesc perioada ludică a destinului,înaintez cu paşi repezi spre o cărare scurtă,dar parcă fără sfârşit.În faţa mea zăresc un castel sobru,fantastic,grandios ,conturat de nuanţe reci,neprimitoare.O uşă imensă se deschide în faţa mea si un vânt rece mă cheamă.Sufletul meu de copil curios,dornic de cunoastere mă îndeamnă să intru,dar, deodată sunt încercată de sentimente dure:pesimism,nesiguranţă,teamă,suspiciune.Totuşi sunt încă un copil şi,în mod inevitabil,cad în capcana pregătită de destin.Am intrat în castel,iar imensităţile de piatră s-au închis în urma mea.Cu toţii ştim că trecerea timpului este ireversibilă,deci,trebuie să mă conformez,fiindcă de acum sunt un adolescent.
Privesc departe,undeva în gol,undeva unde imensitatea castelului nu mă înspăimântă,undeva unde tind să ajung.Păşesc sfios pe nişte scări spiralate de un plumburiu tulbure.Cu cât ajung mai sus, simt că mă îndrept spre cădere.Stiu că e doar o iluzie,dar mă deprimă.Încep să simt cum invulnerabilitatea dăruită de copilărie devine imperfectă şi cum probele maturitaţii încep să mă copleșească.Sunt conştientă că am căzut,dar,undeva acolo în ambiguitatea aerului îmbibat de sentimente coplesitoare, găsesc puterea de a mă ridica şi îmi continui drumul lăsându-mă surprinsă de destin.
Devenind imună la iluzii,încercări,tristeţi,ajung cu greu în poate sigura încăpere primitoare a vastului castel.Observ un şemineu cenuşiu ce mă indeamnă a-l privi.Odată acaparată de focul viu ce arde în faţa mea, simt caldură,simt fiorul primului sentiment încurajator,iubirea.Mă bucur pentru ceva timp de prezent, uitând de caznele trecutului.
Deodată, focul se stinge,iar un întuneric rece învaluie camera.Trădarea îmi cuprinde sufletul şi îmi îngheţă inima,dar nu sunt surprinsă.Ştiam că orice picătură de frumos trădeaza eternitatea şi,de asemenea, mă maturizasem,simţeam cum mă indepărtez de visare,de nostalgia şi inocenţa universului naivitaţii. Am început să plâng,să mă înec în lacrimi.Copilăria îmi lipsea,totuşi,tindeam parcă din ce în ce mai mult spre maturitate,eram confuza.
După zile întregi de cercetare a sinelui,de cunoştere a ceea ce sunt,descopăr o cameră deschisă pe care nu o explorasem până atunci.Era sala tronului.Păşesc aici fără ezitare şi mă simt mandra de pasul realizat.Mă îndrept cu repeziciune spre tronul impunător aflat in mijlocul încăperii,iar uşa se închide.Constat cu bucurie că am ajuns în camera maturităţii,a eternului.Mă simt liberă,încrezătoare şi încep a explora grădina castelului,un spaţiu infinit aflat într-o continuă schimbare,plin de surprize şi încercări.Da, acum sunt un adult! Dar cine a spus că la capătul grădinii nu se află o prăpastie?
Stanciu Maria Teodora
Colegiul National Spiru Haret
Clasa 9H
Prof. Victoria Mihalcea
