Căpitanul Grigore Ignat
Devenit maior post-mortem pentru faptele sale remarcabile de pe fronturile Marelui Război, cunoscutul „erou al românilor” s-a născut în 1889 în oraşul Bârlad. Tatăl său luase parte la Războiul de Independenṭă de la 1877, aşa încât devotamentul pentru ṭară era o lecṭie învăṭată de Grigore Ignat din copilărie, din povestirile părintelui său. Şi-a dorit să fie ofiṭer şi de aceea în 1908 a intrat la Şcoala militară de ofiţeri de infanterie. Conştiincios, priceput, după doi ani fost avansat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul nr. 12 Cantemir din Bârlad. A fost apoi în Regimentul Radu Negru nr. 28 din Fălticeni şi Regimentul 77 infanterie Botoşani. Până în 1916 şi-a completat studiile militare urmând cursurile Şcolii speciale de infanterie şi pe cele ale Şcolii de trageri a infanteriei din Botoşani, Cursul de mitraliere.
La 1 aprilie 1916 ofiṭerul Grigore Ignat a fost trimis în Regimentul nr. 51 de infanterie din cadrul Diviziei a 6-a cu gradul de locotenent, iar la intrarea României în război a primit comanda Companiei de mitraliere a acelui regiment, cu care îşi dorea, plin de entuziasm, să participe la luptele pentru eliberarea Transilvaniei. Dar ofensiva germanilor şi aliaṭilor lor pe frontul dobrogean în 1916 şi înfrângerea de la Turtucaia, pe de o parte, apoi victoriile româneşti din Carpaṭi, pe de altă parte, au adus modificări în tactica de luptă a armatelor române. Astfel, mai multe divizii destinate frontului din Transilvania au fost trimise în Dobrogea. Printre unităṭile acestora a fost şi regimentul în care se afla locotenentul Grigore Ignat. Evidenṭiat în luptele de la Cobadin, el a fost avansat la gradul de căpitan.
Grigore Ignat a luptat apoi pe frontul din zona Oltului unde a contribuit la organizarea apărării, în toamna anului 1916. Iarna, la vremea în care Comandamentul Militar român a luat o serie de măsuri pentru refacerea şi reorganizarea armatei, Grigore Ignat a contribuit la instruirea celor din compania sa de mitraliere. Avea să fie ultima iarnă din viaṭa lui… Căpitanul Grigore Ignat şi-a pierdut viaṭa pe câmpul de luptă, într-una dintre cele mai importante bătălii ale Războiului de Întregire, aceea de la Mărăşeşti-Răzoare din ziua de 6 august (19 august, calendar nou) 1917. Divizia a 13-a română a fost atunci atacată de două divizii germane pe întregul său front, de la şoseaua naṭională Focşani-Adjud până la pădurea Răzoare. Lupte grele s-au dat pentru Cota 100. Aici s-a aflat şi Compania de mitraliere comandată de căpitanul Ignat. Pentru că toṭi servanṭii mitralierelor sale fuseseră ucişi, el a ordonat ofiṭerilor şi gradaṭilor să îi înlocuiască. El însuşi s-a aşezat la piesa nr. 1. Acolo se afla când a primit lovitura ucigaşă a unei baionete duşmane.
Pentru serviciul său a fost decorat, post-mortem, în ziua de 13.12.1917, cu ordinul militar Mihai Viteazul cls.III, prin Înaltul Decret nr.1488 din 13.12.1917: Căpitan Grigore Ignat din Regimentul nr.51/52 de infanterie, Pentru vitejia şi avântul fără de seamă cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Răzoare,la 6 August 1917, unde aflându-se cu compania la centrul Diviziei 13-a, pe unde trupele germane reuşise a pătrunde, a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile germane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost găsit mort cu eroica sa companie acoperiţi aproape de trupurile inamicului ucişi.
Arhiva de istorie orală păstrează un document sonor de o mare valoare documentară: mărturia unui ofiṭer aflat alături de căpitanul Ignat în ziua morṭii sale. Teodor Grigoriu (n. 1896) era sublocotenent în compania sa de mitraliori. După lupta de la Mărăşeşti-Răzoare s-a dovedit a fi singurul supravieṭuitor din tot efectivul de 180 de oameni! Când sublocotenentul Grigoriu a fost găsit era rănit la cap şi amnezic. A fost operat la Focşani şi apoi trimis pentru refacere într-un lagăr din Germania. S-a repatriat în 1918, după încheierea păcii de la Buftea. Iată ce povesteşte despre căpitanul Grigore Ignat şi împrejurările morṭii sale:
„Auzi un cânt frumos, te mişcă sufleteşte, vibrezi… Priveşti o scenă pastorală de un patos deosebit; te mişcă, vibrezi… Auzi şi de un act deosebit de eroism; te mişcă, vibrezi… Dar să povesteşti tu însuṭi, ca martor ocular al trăirii tale, un act deosebit, de eroism din care numai tu singur să fi scăpat viu, să fii numai tu unicul supravieṭuitor, nu se poate să nu te mişte mai intens, să nu vibrezi mai intens! Iată de ce inima mea vibrează atât de intens ori de câte ori evoc episodul deosebit de eroism despre care vă voi povesti şi nu se poate ca şi inimile dumneavoastră să nu vibreze în unison cu a mea! Inima mea vibrează şi de emoṭia că mi-a fost dat mie, ca unicul supravieṭuitor, să vă pot povesti dumneavoastră astăzi despre faptele lor de arme săvârşite atunci pentru apărarea patriei, despre eroismul lor deosebit! Şi o fac cu pioşenie, ca un omagiu de veneraṭie pentru memoria lor, pentru sacrificiul lor suprem, pentru patriotismul lor sublim intrat în tradiṭia străbună…
Adunându-mi gândurile cu amintirile clipelor din zilele de luptă şi privind prin vreme cu 54 de ani în urmă, parcă văd pe tovarăşii mei de luptă zidindu-şi trupurile la temelia ṭării pentru apărarea fiinṭei statului care să ducă la acel 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, la Unirea cea mare a României cu Transilvania unde de totdeauna a bătut inima dacilor şi a românismului. Simt emoṭie firească ori de câte ori evoc faptul de arme fără seamăn petrecut în luptele de la Răzoare-Mărăşeşti, în acel fierbinte 6 august 1917, în Primul Război Mondial. Fapt care, trebuie spus, face cinste şi neamului şi oştirii. Este acṭiunea plină de glorie a Companiei mitraliere a căpitanului Ignat Grigore. După cum arată istoria, feldmareşalul german von Mackensen supranumit „spărgător de fronturi„, nemulṭumit că trupele sale de elită nu distruseseră oştirea română, s-a hotărât să plece pe front, să ia personal conducerea operaṭiunilor şi să lichideze România ca stat. Pe peronul Gării de Nord Bucureşti, când îşi lua rămas bun de la ofiṭerii Statului său Major, le spunea: „La revedere, ne vom reîntâlni peste cinci zile la Iaşi„, unde era pe atunci capitala provizorie a României. Hotărâse să dezlănṭuie o nouă ofensivă prin surprindere în 6 august [19 august, calendar nou] 1917. […]
La Cota 100, lângă Pădurea Răzoare, era Compania mitraliere a căpitanului Ignat, din care făceam şi eu parte ca sublocotenent, comandantul Plutonului 1, ce ocupam poziṭia de apărare, o frântură de tranşee. Era în dimineaṭa lui 6 august 1917, cu o linişte relativă pe front. Răsărea un soare clad şi calm. În aer plutea o boare fierbinte, leşietică, cu miros de cadavre, amestecat cu iz de gaze toxice. Ostaşii cu feṭe măslinii, arse de soare, îşi revizuiau mitralierele, mai înfigând pe ici, pe colea, spice de grâu, să nu se observe amplasamentul pieselor. Unul mă întreabă: „Domnule sublocotenent, trăirăm să vedem şi răsăritul soarelui de azi?!… Câṭi dintre noi îl vor mai apuca pe cel de mâine?…„ Şi într-adevăr către ora 6.30 în acea dimineaṭă s-a dezlănṭuit asupra noastră un bombardament infernal de artilerie, din gurile a peste 1.000 de tunuri duşmane de toate calibrele, ce cutremurau frontul din toate încheieturile. […]
Căpitanul Ignat, cu calmul său caracteristic, prin ploaia de obuze, a trecut pe la fiecare mitralieră verificând să fie bine camuflată, să tragă bine. S-a adresat cu cuvinte hotărâte ostaşilor, la fiecare piesă, că ṭara întreagă priveşte în aceste clipe supreme cu toată încrederea spre bravii apărători şi ordinul este categoric ca fiecare să reziste neclintit pe poziṭie, cu orice jertfă.
A urmat apoi izbirea celor 12 divizii germane de linia de apărare română, cu o încleştere pe viaṭă şi pe moarte. Bombardamentul inamic făcuse linia întâi a trupelor noastre de nerecunoscut: reṭelele de sârmă ghimpată distruse; tranşeele în cea mai mare parte răsturnate; îngropaseră sub ele pe bravii noştri apărători. Soarta poziṭiei era grav ameninṭată, căci inamicul pătrunsese pe ici, pe colo. Apărătorii români, câṭi mai rămăseseră, rezistau neclintiṭi pe poziṭie într-o încleştare oarbă, sângeroasă, disperată. Compania mitraliere a căpitanului Ignat, bine camuflată, trăgea din plin cu cele opt piese ale sale. Duşmanii cădeau cu miile, dar alṭii veniṭi din urmă luau locul celor răpuşi. Şi totuşi situaṭia frontului liniei întâi se zbate în ultimele spasme agonice, apărătorii noştri sunt tot mai împuṭinaṭi, ucişi, călcaṭi în picioare, căci luptau unul contra 10 duşmani.
Pe Cota 100 era ultima insulă de rezistenṭă a Companiei noastre de mitraliere ce lupta încă neclintită pe poziṭie. Căpitanul Ignat primise ordinul să reziste pe poziṭie şi compania rezista încă. El arătase ostaşilor că preṭul rezistenṭei lor, o oră în plus, în acele clipe supreme, însemna o valoare de istorie, căci o oră de rezistenṭă în plus însemna timpul istoric al victoriei, timp în care să sosească rezervele noastre de divizie şi de armată, la contraatac. Şi ostaşii companiei trăgeau neclintiṭi la piesele lor, ṭintuind pe duşman, rărindu-le mereu rândurile, oprindu-i la câteva sute de metri de noi.
Acum tunurile duşmane bat cu turbare asupra companiei noastre ca într-un infern de apocalipsă. Un obuz cade la flancul stâng, aruncând în aer mitraliera cu servanṭii sfârtecaṭi. Apoi, o altă piesă are aceeaşi soartă, când moare şi elevul plutonier Rale Emil, comandantul Secṭiei a II-a. Şi, una câte una, mitralierele noastre tac. Servanṭii sunt ucişi unul după altul. Nu mai sunt alṭii să-i înlocuiască! Şi la piesa 1 şi la piesa 2 trăgătorii cad ucişi. Moment critic, disperat. Căpitanul Ignat sare la piesa 1 şi eu la piesa 2. Mitralierele se înroşesc din nou deşirând la benzi ce fac mormane de cartuşe trase. Coloanele inamice se apropie totuşi mereu, târâş, din toate părṭile! Căpitanul Ignat mânuieşte mitraliera cu măiestria instructorului ce fusese, la Centrul de instrucṭie al Diviziei a XIII-a, pe timpul refacerii armatei noastre în Moldova. Mitraliera sa, ca şi mitraliera mea, zbuciumate din tot sufletul lor de oṭel erup mai aprig, întrecându-se mitraliera maestrului cu a mea, fostul său elev; dar moartea ne pândea şi pe noi din clipă în clipă…
Căpitanul Ignat Grigore cade ucis cu capul pe mitralieră, cu degetul încleştat pe trăgaci, aşa îl îngheṭase moartea de glonṭul ce-i trecuse prin inimă. Şi eu sunt zvârlit în aer de un obuz, cu mitraliera la care trăgeam, cu hainele rupte de pe mine, dezbrăcat de suflul exploziei cad leşinat, plin de sânge, numai în cizme. Totuşi am fost singurul din companie, supravieṭuitor din acel treper [!] de foc.
A doua zi furia duşmanului s-a potolit, căci suferise, cum am spus, pierderi foarte grele. Aşa că acalmia a apărut pe frontul acestui sector. După luptă compania a fost găsită toată, decimată, acoperită de cadavre. Cu onoruri militare, căpitanul Ignat şi cu toṭi ostaşii companiei sale, au fost înmormântaṭi lângă colṭul viei Negroponte, Mărăşeşti. Aşa a pierit în glorie întregul efectiv de ostaşi ai companiei căpitanului Ignat, care şi-au împlinit cu sfinṭenie datoria pentru apărarea patriei şi chiar murind, ei n-au lăsat arma din mâini! Iată ce tablou duios şi cât de mare se arată sufletul românului! Pentru vitejia sa, căpitanul Ignat, ca şi drapelul Regimentului 51 infanterie, au fost decoraṭi cu Ordinul „Mihai Viteazul„ şi, atât căpitanul Ignat cât şi compania sa de eroi, a fost citat pe ordin de zi pe Divizia 13 şi pe oştire, că a luptat ca un brav şi a murit ca un brav!
De asemenea, ca o deosebită preṭuire pentru gloria acestei companii care a devenit un simbol s-a rezervat în dreapta intrării în „Mausoleul Eroilor„ de la Mărăşeşti o firidă de onoare pentru maiorul post-mortem Grigore Ignat. Şi la etaj o altă firidă de onoare, pentru Compania de mitraliere „căpitan Ignat şi sublocotenent Grigoriu„, ca pildă înălṭătoare pentru generaṭiile următoare, ca pildă deosebită de eroism colectiv.”
[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de postul Radio Craiova în 1971; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
