Peste 25 de ani au trecut de la sfârşitul regimului Ceauşescu, însă copiii încă mai fug din orfelinate pentru a trăi fără adăpost. Acum lucrătorii sociali îi ajută să obţină acces la servicii medicale, educaţie şi cetăţenie.
THE GUARDIAN (Marea Britanie), 24 noiembrie 2016 – Alina, care are şapte ani, examinează un dicţionar cu poze împreună cu profesorul ei voluntar într-un centru de zi pentru copiii străzii din Bucureşti. Hainele ei sunt curate şi părul i-a fost pieptănat frumos în acea dimineaţă. Însă nu aşa ajunsese la centru. Era plină de spume de lac şi adeziv la gură.
Alina doarme într-o gară. Îşi găseşte ascunzişuri în umbre, departe de prădători, de persoane care comit abuzuri şi de ploaia de iarnă. Un număr estimat la 1.000 de copii trăiesc pe străzile oraşului – deşi lucrătorii sociali îmi spun că numărul real ar putea fi dublu. Copiii se adăpostesc în clădiri publice sau în labirintul de tuneluri îngropat sub capitala României.
Un lucrător social de la centrul de zi explică faptul că mai toţi copiii au fugit de la orfelinate, deşi unii dintre ei sunt născuţi pe stradă. Este şi cazul Alinei. Mama ei a acceptat iniţial îngrijirea statului, dar când Alina a făcut doi ani mama a fost obligată s-o lase singură la orfelinat, unica alternativă fiind să trăiască amândouă pe stradă. Mama a ajuns în stradă şi la scurt timp după aceea a murit în urma abuzului de substanţe.
La centrul de zi Alina are un voluntar care o învaţă să citească. Ea învaţă de asemenea să devină un clovn. Să dea spectacole sau să jongleze pe stradă este pentru ea o modalitate sigură şi legitimă de a câştiga bani. „Clovnii sunt magicieni”, spune lucrătorul social. „Ei pot să facă să se întâmple tot felul de lucruri – iar când copiii îşi pun costumul nu se mai văd ca nişte sub-oameni murdari. Îi permite minţii lor să se privească într-un nou mod, pozitiv.” Acest lucru este esenţial într-o cultură în care e normal pentru copiii fără adăpost să inhaleze vopsea industrială din pungi de plastic.
Copiii străzii sunt o moştenire a dictaturii lui Ceauşescu. În anii ’60, un decret care interzicea avortul şi contracepţia şi încuraja familiile numeroase a dus la o explozie de bebeluşi. Abandonul şi neglijarea au devenit atunci practici obişnuite, iar abuzarea acestor copii în orfelinate, un lucru banal. Ei fugeau adesea din orfelinate, preferând nesiguranţa vieţii pe stradă. Acei copii au ajuns să facă la rândul lor copii, iar acum, trei sau patru generaţii mai târziu, ei trăiesc pe străzi nişte vieţi scurte, vulnerabile, dureroase.
Munca socială a fost şi ea scoasă în afara legii de Ceauşescu, şi profesia a trebuit să înceapă iar de la zero după executarea lui în 1989. Şi avea mult de recuperat. În ultimi 25 de ani guvernele succesive au încercat, fără succes, să reducă sărăcia, însă sprijinul financiar de unul singur, cum ar fi transferul direct de bani, nu a funcţionat. Până în 2014, 52,2% din copiii României ajunseseră să fie supuşi riscului de sărăcie sau excludere socială, în vreme ce peste 40% din populaţia ţării trăieşte sub pragul sărăciei.
Conform Anei Rădulescu, directoare generală la ASproAS, o asociaţie profesională a lucrătorilor sociali: „Oferirea de ajutor financiar este o parte a soluţiei. Această strategie, de una singură, nu va îndepărta cauzele sărăciei.”
Recunoscând că tentativele trecute de a ameliora sărăcia au eşuat, noul ministru al muncii şi protecţiei sociale, Dragoş Pîslaru, înţelege că un cadru social este fundamental pentru a li se permite oamenilor să scape în mod sustenabil din ciclurile sărăciei. „România nu poate avansa decât atunci când va înţelege că includerea nu se obţine prin darea de bani”, a declarat Pîslaru. „O societate nu poate progresa economic atunci când o parte importantă a ţării trăieşte în excludere socială. Fără lucrători sociali şi deprinderile lor, o ţară nu poate progresa în termeni de includere socială.”
Sub actualul guvern, afirmă Rădulescu, „lucrătorii sociali sunt recunoscuţi pentru competenţele care ajută oamenii nu numai să acceseze resurse, dar şi să utilizeze acele resurse pentru a-şi schimba vieţile.”
Pîslaru, Rădulescu şi lucrători sociali colaborează pentru a promova integrarea interministerială. Viziunea lor comună este aceea de a se asigura că lucrătorii sociali sunt activi în cadrul fiecărui serviciu social comunitar prin aducerea la un loc a lucrătorilor sociali cu experienţă pentru a le conferi putere indivizilor şi comunităţilor pentru recâştigarea controlului, a încrederii şi a securităţii în propriile lor vieţi.
Faptul că guvernul recunoaşte acum importanţa muncii sociale înseamnă că Alina şi ceilalţi copii ai străzii au în prezent mai multă speranţă de schimbare decât oricând altcândva. Lucrătorii sociali asigură legături cu oficialii pentru a stabili sisteme prin care copiii străzi se pot înregistra drept cetăţeni şi prin urmare pot obţine acces la asistenţă medicală, educaţie şi alte drepturi. Aceasta nu este o sarcină uşoară: mulţi copii nu-şi cunosc familiile din care provin pentru a putea completa documentele necesare. Şi mai mult complică lucrurile faptul că mulţi dintre ei au o neîncredere inerentă în guvern, lucru de înţeles având în vedere că mulţi dintre ei trebuie să recurgă la infracţiuni şi prostituţie doar pentru a supravieţui. Cu toate acestea, lucrătorii sociali încurajează un sistem de înregistrare care ajută guvernul să-i abordeze pe aceşti copii fără să-i judece şi cu compasiune.
La nivel global, lucrătorii sociali pledează mereu pentru sisteme sociale holistice care, plecând de la premiza protejării demnităţii oamenilor, sunt esenţiale pentru societăţile paşnice, productive şi sustenabile. Rolul muncii sociale în cazul particular al României va fi crucial pentru depăşirea problemelor sociale devastatoare lăsate în urmă de decenii de dictatură./asuba/abuzoian
Articol de Rory Truell
Traducere: Andrei Suba
