Sfârşitul lui noiembrie: linia Oltului este ocupată de inamic ; la nord, Curtea de Argeş şi Topologul, la fel ; la sud, este pierdută şi linia Roşiorii de Vede-Alexandria-Giurgiu • 28 noiembrie, dimineaṭa : armatele conduse de generalii germani Konrad Krafft, Viktor Kühne şi Robert Kosch încep marşul spre Bucureşti • slăbite, înfrânte, cu moralul zdruncinat, grupe ale armatei române se predau unor detaşamente germane mult inferioare ca număr, cum este cazul de la Butculeşti-Ciurari.
Cel care va deveni mai târziu general, Emilian Ionescu (1897-1984), era atunci elev al Şcolii militare de ofiṭeri de infanterie din Bucureşti.
„La începutul lunii noiembrie am venit în retragere în zona Băicoi şi după aceea am fost aduşi – pentru că s-a produs o operaţiune germană de trecere a Dunării – la Zimnicea.
Situaţia strategică la începutul lunii noiembrie se profila cam aşa: se dăduseră luptele acelea care se cunosc, din Valea Jiului, Valea Oltului; Oltenia fusese evacuată şi trupele germane veniseră şi se găseau în dispozitiv strategic. O parte din trupe, sub generalul Kühne… este, cum se spune, preludiul bătăliei din jurul Bucureştiului. O parte din trupele germane trecuse Oltul şi se găsea în zona Slatina. Un alt grup de forţe sub comanda generalului Krafft înaintase pe Valea Oltului şi se găsea în zona Curtea de Argeş – Piteşti, iar generalul [August von] Mackensen, vestitul „spărgător de fronturi„, cu o parte din trupele germane, turceşti şi bulgare trecuse de la Zimnicea. Toate acestea aveau o singură direcţie: să vină, către Bucureşti.
Comandamentul Superior român – adică Marele Cartier General – şi după sugestia generalului francez Berthelot care sosise cu o misiune franceză încă la începutul lui octombrie, au hotărât pe bună dreptate că capitala nu se poate ceda fără o bătălie crâncenă. Şi aşa ia naştere bătălia Bucureştiului, bătălie care a început în ziua de 12 noiembrie 1916 şi durează până în ziua de 23 noiembrie 1916 când trupele noastre, forţele noastre, au fost nevoite să cedeze Bucureştiul şi să se retragă spre Moldova. Ţin să adaug că am avut fericita ocazie să particip la această bătălie de onoare a Bucureştiului. Făceam parte din Regimentul 61, Brigada 34 infanterie, Divizia 21, sub comanda domnului general Lambru. Divizia a primit ordin de debarcare în gara Jilava în ziua de 12 noiembrie, ca să înainteze în grabă spre Alexandria şi să facă faţă atacurilor trupelor germane care inaintau pe direcţia Zimnicea-Alexandria.
În pragul bătăliei Bucureştiului se întrevedea un grup de manevră din Divizia 21 din care făceam parte şi Diviziile 2/5 , cum am spus, sub comanda gen. Socec şi Divizia 9/19, care erau concentrate în zona Piteşti-Titu. Aceste două divizii trebuiau să înainteze tot către zona Călugăreni, pentru a ataca în flanc trupele mareşalului Mackensen. Deci misiunea Diviziei 21 era o misiune de întârziere pe direcţia Alexandria-Bucureşti, în aşa fel încât cele două divizii să atace flancul trupelor generalului Mackensen.
Operaţiunile Diviziei 21 s-au desfăşurat în bune condiţiuni, în zilele de 12-13-14 şi aşa mai departe până în ziua de 20, pentru că, într-adevăr, a întârziat dând lupte grele pe Neajlov şi trupele Diviziilor 2/5 şi 9/19 au putut veni şi să atace în flanc. Am putea spune că în ziua de 20 s-au ivit zorile unei victorii ale zilei de 21, pentru că am prins în flagrant delict pe Divizia 217 şi Divizia lui von der Kosch, care fiind atacate din flanc şi de către de Divizia 2/5 au fost nevoite să se retragă către Călugăreni-Olteniţa.
Dar vreau să spun un moment mai dramatic: în ziua de 20, când surâdea în preajma Bucureştiului victoria trupelor noastre, la Olteniţa se găsea un corp de armată rus, iar alte trei corpuri de armată [erau] în zona Buzău-Râmnicu Sărat, care trebuiau să intervină în Bătălia Bucureştiului. Şi generalul Berthelot trimite pe căpitanul Nicole din Statul Major al lui Berthelot să vină la Olteniţa şi să arate care este situaţia şi să ceară înaintarea unei Divizii de Cavalerie de la Olteniţa până la Giurgiu, ca într-adevăr să oprească înaintarea acestor două divizii germane puse în dezordine. Însă ruşii, [atunci] când căpitanul Nicole le arată situaţia gravă, generalul Rivoi, comandantul rus, îi spune că nu are ordin de la Marele Cartier General, de la generalul [Mihail Vasilievici] Alekseiev, Şeful Marelui Cartier General. Şi atuncea căpitanul Nicole face o aluzie la situaţia din războiul lui Napoleon de la 1815, unde generalul de cavalerie francez Grouchy a trecut de partea [duşmanului]. […] Adică a fost un fel de… să-i spunem aşa, trădare. Şi când generalul Nicole face o analogie cu bătălia de la Waterloo din 1815 şi situaţia asta, generalul rus îi spune: „Dumneata ai venit aicea să-mi faci lecţii de istorie?„ Dar să trecem mai departe…
Nici cele trei corpuri de armată din zona Buzău-Râmnicul Sărat n-au intervenit. Ne aflam în această situaţie când trupele germane s-au redresat, ajungând în zona Călugăreni. Însă un pericol mare era că trupele generalului Kühne care înaintaseră pe Valea Jiului aveau în faţa lor un corp de cavalerie care a găsit podul de la Străineşti, de pe Olt, liber. Au putut să treacă şi trupele noastre care erau victorioase, Divizia 21, Divizia 2/5 şi Divizia 9/19, au fost atacate de corpul acesta german de cavalerie şi se aflau în pericol de a fi încercuite şi aruncate spre Dunăre. Atunci, în ziua de 21, 22 noiembrie, trupele noastre au trebuit să rupă lupta şi să se retragă la nord de Bucureşti. În ziua de 23 Bucureştiul a cedat…
Ca să spun un [alt] episod : în ziua de 20 noiembrie, când ne retrăsesem pe Argeş, colonelul Ştefănescu, comandantul brigăzii, mă trimite să fac o recunoaştere la aşa-zisa pădure Sfântul Ilie care se găsea pe Argeş, în preajma comunei Dereşti; cu plutonul meu de Cercetaşi călări am găsit această pădure. Era către ora 12, o burniţă de se întunecase cerul. Ajung la pădure Sfântul Ilie, descalec în pădure, zăresc câteva siluete – erau bavarezii din Divizia 217 gonită spre Călugăreni şi revenită acum. Misiunea mea era să văd dacă această pădure este ocupată. Mi-am dat seama că este ocupată şi când m-am întors la locul unde lăsasem caii, aceştia plecaseră şi nu ne-a mai rămas alt mijloc decât să ne azvârlim în Argeş pe nişte trunchiuri… Ba, acolo mai era şi un copilaş, Ionică, care ne îndreptase prin pădure; era cu nişte căpriţe pe acolo, le păştea… Şi n-am avut alt mijloc de scăpare decât să ne azvârlim pe aceste trunchiuri în Argeş. Se întunecase bine şi soldaţii germani ne-au văzut totuşi şi au început să tragă. Din cei zece am mai scăpat numai vreo patru: sergent Dincă, eu – amândoi răniţi – şi mai era un caporal, Bănică. Am ajuns pe malul celălalt al Argeşului şi ne-am retras, ne-am găsit regimentul meu…”
[Interviu realizat în 1979 de prof. Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie a Bucureştiului ; consultant ştiinṭific prof. Dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
