Retragerea armatelor este însoṭită de distrugeri • instalaṭiile petrolifere nu trebuie lăsate în mâna duşmanului şi se distrug în mod sistematic • sondele sunt mai întâi astupate şi înṭepenite cu obiecte de metal • apoi se dă foc instalaṭiilor externe: turnuri, rezervoare, rafinării • toată zona Câmpina-Ploieşti, Valea Ialomiṭei şi a Teleajenului sunt câmpii de foc • retragerea armatelor este însoṭită de distrugerea magaziilor, hambarelor cu grâne, fabrici, mori, arsenale, pulberării şi depozite militare, poduri.
Bucovineanul Simion Hâj (1895-1988) refuzase să lupte în armata austriacă şi s-a înscris voluntar în Armata Română. A urmat Şcoala de ofiṭeri de artilerie din Bucureşti, apoi a făcut stagiul la Regimentul de artilerie nr. 11 din Focşani. La 15 mai 1915 a fost avansat la gradul de sublocotenent, iar în anul următor a luptat la Sibiu, Tălmaciu, Valea Oltului, Turnu Roşu. În toamnă unitatea sa a rezistat o lună presiunii germane la Câineni, în Vâlcea.
„Urmează calvarul: retragerea şi tifosul exantematic. După capturarea divizionului de obuziere, de la Găeşti am fost repartizaṭi la altă baterie a aceluiaşi regiment. În retragere, am trecut prin Ploieşti unde ardeau sondele petrolifere. Deşi în plină zi, din cauza fumului nu ne vedeam om pe om, aveam parcă impresia că ardea Roma lui Nero, flăcările şi exploziile ṭineau isonul acestei tragedii. Şi se puteau vedea nori giganṭi de flacără urcându-se la mari înălṭimi. Părea un infern sau mai precis apocalipsul unui început de sfârşit! La ieşirea din zona sondelor au spus servanṭii că [noi], ofiṭerii, arătam ca nişte diavoli ai iadului… Abia în apropierea muzeului ne-am revenit din acea înfăṭişare groaznică şi respiram normal.
Am luat drumul Moldovei, fiind încartiruiṭi în localităṭi aflate în drumul nostru, printre care Vălenii lui Ghica şi sticlăria de lângă Hârlău. Începuse refacerea unităṭilor dezorganizate şi în parte decimate. Spre groaza noastră s-a ivit şi flagelul tifosului exantematic care a secerat zeci şi sute de mii de vieṭi, atât militari cât şi civili. Spre a ilustra această situaṭie sumbră ṭin să arăt, prin calitatea mea de ofiṭer care făceam legătura între trupe şi Cartierul general, că eram nevoit să fac drumul călare de la Hârlău la Iaşi pentru a duce rapoarte şi a primi corespondenṭe noi şi ordine. Era o iarnă cumplită, cu mari troiene de zăpadă, iarna lui 1916-17. Întâlneam în drum venind convoaie militare şi trupe răzleṭe, iar pe marginea şoselelor zăceau cadavrele celor răpuşi de tifos. O janghinoasă [maşină] sanitară din acea vreme nu prididea cu îngroparea celor morṭi, iar asta a durat toată iarna…”
[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Muzeul Etnografic Rădăuṭi în 1985; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
