Mulṭi români au intrat în război cu speranṭa îndreptăṭită că vor reuşi să-i adune între hotarele ṭării pe fraṭii lor aflaṭi sub ocupaṭie străină. Mişcarea noastră naṭională, mai activă la graniṭa secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, făcea parte din valul acṭiunilor popoarelor subjugate, devenite conştiente de ele însele şi dornice să scape de stăpânirile străine. La sfârşitul războiului, în cursul anului 1918, dorinṭa cea mare s-a împlinit: în martie Basarabia s-a unit cu Regatul României, apoi în noiembrie Bucovina, iar la 1 decembrie Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.
Astăzi mai mulṭi specialişti sunt de acord cu opinia istoricului Florin Constantiniu care observa că România Mare nu s-a construit atât ca urmare a victoriilor de pe front cât datorită conjuncturii favorabile: decăderea şi destrămarea imperiilor austro-ungar şi otoman. Cu alte cuvinte, că eşecurile militare ale acestor imperii au fost doar sfârşitul unui proces început mai demult şi care a permis formarea statului naṭional.
O astfel de realitate nu poate însă minimaliza uriaşele eforturi umane şi materiale pe care românii le-au făcut în Războiul cel Mare. Patriotismul militant şi eroismul au fost sentimente care i-au motivat în luptă şi care au înfrumuseṭat atunci, cu adevărat, spiritul oamenilor. Acest lucru s-a putut vedea şi în cele 30 de episoade din serialul nostru intitulat „1916. Note de război”… Aşa au ajuns românii să-şi creeze la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, momentul cel mai înălṭător al istoriei lor.
Vom reconstitui măreṭia acelei zile ca de obicei, cu ajutorul unei rememorări. Este un interviu – realizat cu 50 de ani în urmă de postul Radio Cluj – cu Ani Cicio Pop, fiica avocatului Ştefan Cicio Pop, participant activ la mişcarea naṭională pentru unire, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, apoi membru al Consiliului Dirigent. Ani Cicio Pop, pe atunci o tânără de 20 de ani, a scris ea însăşi manifeste şi a jucat rolul de secretară a tatălui ei. Interviul este un document sonor de o mare valoare, cel puṭin din trei puncte de vedere: ca mărturie a unei participante la evenimentele petrecute acum un veac, ca oglindă a atmosferei înălṭătoare a momentului şi ca lecṭie de românism pentru urmaşi.
Trebuie să facem un manifest
„Mi-am zis: ce să facem, trebuie să facem un manifest şi să meargă tinerii ăştia, elevii de liceu, fratele meu, […] să facă cu schimbul gardă în gară şi să împărţească primul manifest. Of, Doamne, dacă aş avea un singur exemplar din acest manifest pe care, cu entuziasmul de nedescris al tinereţii… nu îmi mai aduc aminte cum l-am compus! Ştiu că m-am repezit la pian şi am început să cântăm Deşteaptă-te române! Şi La arme!, aşa, era o nebunie tinerească, asta era începutul unei organizaţii foarte serioase, începutul începutului. Şi am cântat şi iar am cântat, când am cântat La arme! atunci am sărit sus, să facem manifestul. Şi îmi aduc aminte vag că am intercalat vreo câteva şire [versuri] din La arme! în acest manifest. Manifestul în esenţă era: că a sosit ceasul mare pentru români… […] Şi cred că a fost un act foarte necesar, că oamenii au început să vină, după ce s-au dus acasă… Jos am semnat… cum să semnăm?! Am spus: „Sfatul Naţional„ – îmi vine să şi râd – „…şi îl tipărim, mergem la voi, toţi, voi ştiţi culege litere, mergem la [ziarul] Românul…„ „Dar nu este acasă Goldiş şi cheile sunt duse cu el„, a spus unul din ei, care ştia. [Altul] zice: „Spargem tipografia!„ […]
Când a sosit tata de la Budapesta, a doua sau a treia zi, ne-a găsit în plină organizare. Deja a doua zi ei au plecat, am cântat, am luat hotărârile şi a doua zi la 7 toată lumea în picioare şi au dat iarăşi buzna acasă. Ce să facem, ce să facem?!… Atunci am trimis, am mai adăugat încă [la manifest]: „Întoarceţi-vă cu toţii la Arad unde se va forma un centru civil şi militar„, adresa strada Fabia Gabor nr. 7, aşa s-a numit strada asta a noastră. Şi după toate astea, a doua zi am stat, am cântat, am făcut planul şi am zis: „Trebuie să ne organizăm, asta este clar, să o luăm înainte…„ Era un sublocotenent avocat din Pecica, Ceaclan, zice: „Lasă, că aranjez eu ceva pentru mâine: vin cu 30 de căruţe, cu steaguri tricolore şi intrăm în Arad!„ Zic: „Bine, dar să nu facem nimic negândit!„ Zice: „Nu, lasă pe mine, să nu îi provocăm, să ne purtăm foarte chibzuit.„ [….] Aici ţin să accentuez această minunată şi indescriptibilă şi – poate nici nu înţelege lumea de astăzi! -, această solidaritate naţională. Tata când ne-a văzut, a spus: „Bravo, copii, aşa mi-am închipuit că vă găsesc! Să ştiţi, alea iacta est… au căzut zarurile! Ziua mare se apropie, trebuie să pregătim naţiunea!„ […]
Ceaclan a doua zi a venit de la Pecica Română cu aceste 30 de căruţe cu steaguri tricolore şi zice: „Lasă, că le fac eu… intru pe o stradă, ies pe altă, intru pe o stradă, cu cai din ăia de rasă…„ Erau mari gospodari, tot în două picioare fugeau caii şi steaguri tricolore care fluturau acolo, ăştia cântau La arme! şi nu ştiu ce, în gura mare, convoiul ăla plin de vitalitate, de putere şi entuziasmul ăla i-o dezarmat. S-o speriat ungurii de moarte, nu a mai mişcat nimeni, nu a înjurat nimeni, nu s-o întâmplat nimic, toţi [ziseseră] că „ne omoară românii!„ „Nu vă omoară, domnule!„
Nu ştiu cum s-a făcut că deodată s-a găsit tricolorul, […] eu cred că peste noapte au fabricat de frica noastră [un] tricolor. Atunci fetiţele, fetele, doamnele care veneau toate să vadă ce este, să ne dea o mână de ajutor, făceau la tricolor, făceau la tricolor, la cocarde şi asta era; insigna – jos! Kaiserul de pe chipiu îl aruncau şi îşi puneau tricolorul, asta era cea mai mare mândrie! O fost zile excepţionale, excepţionale, totul în unison, şi la soldaţii ăştia care veneau de pe front în casa noastră, imediat înţelegeau [ce au de făcut]…
După ce a venit tata s-a tipărit numaidecât bilet sub scutul Marelui Sfat Naţional… Ăsta era pe roşu tipărit şi lipeau în geamurile străinilor [prin] sate, am obligat pe ofiţeri care se duc în provincie, ca să explice ţăranilor [să fie paşnici], că nu se poate acum să ne înecăm în sânge. Trebuie să se… orice ură ar avea, orice dor de răzbunare să lase să se bucure [toată lumea], să ne pregătim şi să fim mândri şi conştienţi de ziua care ne aşteaptă!”
Pentru toṭi era foarte firesc că a venit ceasul mare!
„Pe urmă s-au centralizat [din] toată ţara… telefonul mergea zi şi noaptea, oamenii veneau şi mergeau, parcă îi atrăgea un magnet, veneau emisari de la Cluj, emisari de la Sibiu, emisari de la Braşov, din Alba Iulia. Tata a fost şi cu ideea [adunării] Albei Iulia. Mă rog, ziarele contemporane şi [de] mai târziu au scris că au fost voci care ar fi vrut să tergiversese, să hotărască conducătorii soarta şi nu ştiu ce, dar tata s-a opus atunci, chiar bolnav fiind, cu foarte mare îndârjire – ăsta este adevărul istoric! – cu mare îndârjire, şi a spus: „Şi mort mă duceţi la alba Iulia!… Că aceasta ar fi culmea laşităţii, ca să revoci convocatorul! Nu ne putem bate joc de naţiune, asta ar fi pierirea, am hotârât! Unanimitatea naţiunii va fi la Alba Iulia!„
Atunci s-au pus temelii, se aranja tot, s-a discutat, au fost multe zile încă până la 1 decembrie. S-a organizat totul perfect, mai târziu când am discutat, acum, la bătrâneţe, cu Voicu Niţescu, care a fost 15 ani gazetar, mare gazetar, la Gazeta Transilvaniei, mi-a spus acum, la bătrâneţe – că eram foarte prieteni şi mereu ne depănam amintirile, era foarte lucid şi foarte bine – şi spune: „Draga mea, cel mai important din istoria românilor a fost marea adunare de la Alba Iulia! Nici un act nu a fost atât de măreţ, atât de bine pus la punct din punct de vedere juridic, organizat până la ultimele amănunte…„ Şi ăsta este adevărul! Nu pot să îţi descriu şi nu pot să-ţi spun entuziasmul ăla, totuşi reţinut, ştii, şi firesc, aşa, parcă s-a întâmplat ceva foarte firesc, ceva foarte firesc… Pentru toţi era foarte firesc că a venit ceasul mare! Trebuie să ne gândim la secolele de suferinţă prin care am trecut şi în care am avut timp să ne oţelim şi mici şi mari şi popor şi pe urmă legătura asta strânsă dintre intelectuali şi popor a fost ceva natural, erau atât de ataşaţi sufleteşte de noi! […] Cum a spus Voicu Niţescu, am fost uniţi şi lipsea cu totul dorinţa de răzbunare, de a face acte de samavolnicie, ori de… nimic, nimeni, toată lumea era într-un delir la Alba Iulia! Discursurile rostite [acolo] sunt foarte frumoase, fiecare are câte o parte frumoasă, dar nu redă exact însufleţirea aceea şi unanimitatea aia!”
Tatăl meu a luat frânele în mână
„Deci v-am povestit cum ne-am organizat cu afişe, cu toate chestiunile astea… Bineînţeles că după ce a sosit tatăl meu, a luat el frânele în mână şi am devenit o simplă secretară, să zicem, personală a lui tata. Aveam un creion şi un blocnotes în care notam tot, că seara îmi făceam pe urmă bilanţul: asta aici, asta acolo, asta acolo, îi atrăgeam atenţia lui tata ce trebuie să facă, unde trebuie să meargă, consemnam anumite lucruri, mai încercam să prind crâmpeie din discuţii care îmi plăceau, să mi le ţin de amintire şi cam ăsta a fost rolul meu, […] secretară şi martoră la evenimente.
În decursul pregătirilor pentru Alba Iulia este foarte important să precizez cum s-a întâmplat că ordinea la Alba Iulia a fost aşa de perfectă, organizarea ordinii şi a primirilor şi nu ştiu ce. Întâi de toate, tata a scris o scrisoare personală lui [Anton Ludwig von] Mackensen care era şeful, marele ostaş [feldmareşal] Mackensen care era şeful acestei, nu ştiu cum să spun, „retrageri ordonate„ a nemţilor prin tot Ardealul, adică pe toată linia Mureşului, pe la Curtici or trecut graniţa. Tata i-a scris următoarea scrisoare: „Excelenţă, vă rog să binevoiţi, în vederea Marei Adunări Constituante a poporului român transilvănean, să binevoiţi a opri trecerile trupelor dumneavoastră în retragere, ca să evităm orice ciocnire între zecile de mii, sutele de mii de oameni care vor coborî pe toate cărăile şi pe toate căile de acces, în ziua de 1 decembrie la Alba Iulia. Vă rog ca, o zi înainte şi o zi după, deci trei zile, să opriţi trecerea trupelor ca să evităm o ciocnire sau mici incidente inutile„.
A trimis cu un curier [scrisoarea] asta, nu îmi aduc aminte precis dacă a fost căpitanul [Florian] Medrea, un foarte vrednic ostaş şi un foarte mare român din Munţii Apuseni şi distins ofiţer [comandantul Gărzii Naṭionale]. El era însărcinat cu ordinea în Alba Iulia, el şi cu Ovidiu Grita, fostul prefect de Poliţie, amândoi foarte inimoşi. Din partea civilă a fost inginerul Stoica, el era şeful, „capul răutăţilor„, la el era casa deschisă zi şi noapte, oricine mergea, venea, intra… Avea şi el bineînţeles un stat major cu care lucra, toată lumea a fost adăpostită prin satele de pe lângă Alba Iulia, în Alba Iulia, s-a precizat cu orologiul în mână care sat, când, de unde, deci o ordine exemplară, nemaipomenită! Aşa că trebuie să aduc omagiul meu acestor bravi oameni şi aceia pe care nu îi pot numi cu numele – a fost şi Ion Pop, fostul ministru – pentru felul cum au ştiut să primească şi să organizeze totul. Nu îţi mai spun, trenurile erau controlate de noi, cu o punctualitate şi cu o linişte, am mers fără nici o grijă.”
Noi mergeam debordând de fericire către Alba Iulia
„Şi nu uit priveliştea aia a retragerii trupelor: noi mergeam debordând de fericire către Alba Iulia şi ei veneau bătuţi, cu capetele în pământ, cu caii care abia trăgeau tunurile după ei, amărâţi, aşa, în ceaţa aia de toamnă, bura care se ridica de pe Mureş şi era un tablou aşa de înfiorător, dar totuşi, biruia în clipa următoare Trăiască România Mare! Trăiască România Mare! şi ţipete şi cântece şi Deşteaptă-te române!, din toate vagoanele, că erau trenurile lungi. Trenul ăsta, al arădenilor, era foarte încărcat, întreg judeţul a vrut să plece în entuziasmul său. Păi s-or ales delegaţii, dar au fost zeci de mii ne-delegaţi, în special munţii Apuseni or coborât, or tăbărât: „Hai la Bălgrad!„
Şi răspunsul lui Mackensen adus de căpitanul Medrea şi i l-a dat în mâna lui tata. Spune aşa, am reconstituit-o împreună cu [preotul Pamfiliu] Grapini, din aducere aminte, în limba germană, zice: „Domnule preşedinte„ – în nemţeşte – „am primit valoroasa dumneavoastră scrisoare, propunerea este foarte sănătoasă, o accept cu o condiţie: ca dumneavoastră să luaţi toate măsurile ca poporul, ţăranii dumneavoastră, să nu mă atace şi dezarmeze trupele. Al dumneavoastră, mareşal von Mackensen„. Nu-mi venea să cred ochilor când am citit şi am tradus scrisoarea din nemţeşte, ştii?
Şi cum ţi-am spus, până la Alba Iulia nici un fel de incident, nimic, tren după tren, nici o ciocnire, nici o deraiere, nici o… mă rog, ne-am dus, a fost un drum triumfal până acolo. Pe urmă, în Alba Iulia totul a fost aranjat, prevăzute în Sala Unirii trăsuri, la dispoziţie pentru ăştia mai bătrâni, de exemplu la Sala Unirii – am şi fotografia – într-o trăsură cu doi cai albi a mers [Gheorghe] Pop de Băseşti la dreapta, tata la stânga şi eu pe genunchii lui. Eu trebuia să fiu cu nasul în toate părţile unde era tata, umbra tatălui meu, îl urmăream, aşa, pentru că aveam un fel de adoraţie pentru tata şi spuneam că dacă mă duc eu cu el şi îl flanchez nu o să tragă nimeni în el, nu o să aibă curajul…”
