La nici 20 de kilometri de Bucureşti, lângă Pădurea Pustnicul, se află Mănăstirea Pasărea, monument istoric şi de artă întemeiat în secolul al XIX-lea la iniţiativa stareţului Mănăstirii Cernica de la acea vreme, Arhimandritul Timotei, şi în timpul domniei lui Caragea Vodă (1754 – 1844). Aflat la confluenţa pârâului Pasărea cu Şindriliţa, mănăstirea s-a înfiinţat ca aşezământ monahal de călugăriţe, locul ales fiind tocmai potrivit pentru nevoinţele lor ascetice.
La originea întemeierii mănăstirii se află mai multe legende, însă contextul cel mai plauzibil, potrivit cercetătorilor, este acela în care, în anul 1813, stareţul de atunci al Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Timotei, a fost rugat de trei călugăriţe să le construiască un mic schit în pădurile de la marginea Codrilor Vlăsiei. Stareţul a urmat dorinţele acestora, plecând alături de ele prin desişul codrului, pentru a afla locul cel mai potrivit pentru construcţie. Se spune că pe tot parcursul drumului, au fost însoţiţi de o pasăre care zbura din copac în copac şi ciripea într-un fel aparte. La un moment dat, pasărea a poposit la umbra unui stejar bătrân, la baza căruia se găsea şi un muşuroi mare de furnici, moment în care ciripea din ce în ce mai tare şi mai duios, parcă special pentru a atrage atenţia.
Stareţul Timotei înfige toiagul său în pământ şi spune: „Aici să fie altarul bisericii”, apoi a binecuvântat locul şi întorcându-se către maici, spune: „Să vă înmulţiţi ca furnicile acestea”. De la pasărea care i-a însoţit este ales şi numele schitului, care se păstrează până în zilele noastre.
Oamenii locului s-au apucat de treabă, au scos copacii, tăind pădurea, aici arătându-se apoi, în toată splendoarea, o poiană fermecătoare, liniştită, pe care s-a construit prima biserică din lemn, ridicată cu lemnul adus de la o biserică demolată din Bucureşti cu hramul Sfântului Nicolae, dar şi cu material din pădurile din zonă. Să spunem că acea bisericuţă a fost distrusă de cutremurul din anul 1838, iar acum, locul ei este marcat printr-o troiţă adăpostită de un acopriş şi un gard. De asemenea, icoana Sfântului Ierarh Nicolae – hramul acelei bisericuţe de lemn – se regăseşte pictată pe frontonul bisericii actuale, în partea stângă a acesteia.
Odată cu biserica s-au construit şi 14 chilii din gard, „muruite cu pomusteală” şi acoperite cu trestie, material ce se afla din belşug în vecinătăţi, iar incinta a fost împrejmuită cu garduri de nuiele.
După ridicarea bisericii şi a chiliilor, Timotei şi-a adus sora şi nepoatele, dar în scurt timp s-au adunat atât de multe călugăriţe, încât chiliile şi biserica au devenit neîncăpătoare.
Prima stareţă de la Pasărea a fost Chipriana, sora arhimandritului Timotei, care conduce mănăstirea de la 1813 – anul înfiinţării ei – până la 2 noiembrie 1818 când adoarme întru Domnul.
Ca urmare a ritmului de dezvoltare, cu stăruinţa monahiilor şi cu ajutoarele primite de la mai mulţi creştini evlavioşi, s-a pornit construirea unei biserici mari, din zid, care să corespundă cerinţelor sporite ale evoluţiei aşezământului la acel moment.
În anul 1816, arhimandritul Timotei pleacă la Domnul, însă spusele sale aveau să se împlinească în timp, în anul 1828 mănăstirea găzduind nu mai puţin de 159 de maici.
Nu se cunoaşte exact anul zidirii, însă după unele însemnări aflate în arhiva mănăstirii, data probabilă a finalizării noii biserici poate fi socotită între anii 1820-1830, dat fiind faptul că în anul 1819 Maica Epraxia a dăruit 100 de icuşari pentru facerea bisericii – de aici deducându-se că în acest an s-a început strângerea milosteniilor. În anul 1820 gestul ei este urmat de polcovnicul Trandafir care construieşte arhondaricul, la care Smaranda Inimăroaca avea să vină cu ajutor în 1829.
În anul 1821, în perioada revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, călugăriţele de la Pasărea au fost jefuite şi persecutate de cei 800 de turci cantonaţi la Mănăstirea Pantelimon şi, prin grija stareţului de la Cernica, au fost mutate la Mănăstirea Snagov, până la restabilirea păcii.
După reluarea vieţii monahale, actele filantropice continuă, astfel că, în anul 1827, Frusina Băltăreaţa ridică din banii proprii trapeza, iar un an mai târziu, prin hotărnicia realizată de Ion Şerbănescu, mănăstirea este recunoscută ca proprietară a unei părţi din moşia Pasărea.
În anul 1830, Elena spătăreasa dăruia mănăstirii 20 de pogoane de vie la Valea Lungă, iar în anul următor făcea ca danie o ocină în moşia Tămădău.
În anul 1832, Mănăstirea Pasărea devenise un aşezământ impunător, Biserica Sfânta Treime şi clădirile anexă constituind inclusiv un motiv topografic deosebit, ceea ce a determinat pe topografii armatei ruseşti să o menţioneze pe hărţile ridicate de ei în acel an.
Tot din această perioadă datează construcţia capelei cimitirului, realizată din cărămidă din cărămidăria veche, o mică industrie pe care monahiile o amplasaseră la vest de incintă, pe malul râului Pasărea.
La 11 ianuarie 1838, asupra întregii ţări se abate o calamitate, teribilul cutremur distrugând Sfânta Biserică şi o parte din clădirile anexe, ca de altfel şi în Bucureşti, unde au fost distruse zeci de biserici, iar celor care au rămas în picioare li s-au prăbuşit turlele.
În anul 1844 mănăstirea cumpără, contra sumei de 3000 galbeni împărăteşti, în rate, întreaga moşie Pasărea de la medelnicerul Constantin Done, aceasta fiind considerată cea mai reuşită achiziţie imobiliară a Mănăstirii Pasărea. Aşezarea se întindea pe 3400 stânjeni – circa 6200 m2, în tot cuprinsul de la marginea apei Pasărea până la mijlocul (talvegul) văii Slatinii, situată la est. Moşia avea han, moară, heleşteu, vie, pădure şi alte îmbunătăţiri sau „nămestii” şi era situată în imediata apropiere a mănăstirii.
În anul 1846 s-a ridicat din temelie un nou aşezământ, de către Cucernicia Sa părintele Calinic – arhimandrit la Cernica, cu ajutorul creştinilor şi prin osârdia cucernicei maici Domnica, stareţa, îngrijitor fiind cuviosul Iachint ieromonahul din Cernica. Edificiul a fost inaugurat la 2 noiembrie 1847.
Biserica, existentă şi astăzi, nu a fost ridicată exact pe locul în care se găsea odinioară vechea biserică, lucru atestat de un mic monument situat la circa 10 m de colţul sud-vest al actualei Biserici, care are în interior, într-o mică firidă, o candelă care arde permanent.
După acest eveniment, mănăstirea continuă să se înzestreze cu alte moşii: în anul 1846 jupâneasa Safta Prejbeanca donează moşia Uliasca sau Buligeasca din satul Gura Baţcovului, judeţul Argeş, apoi, în 1862 cumpără moşia Popeşti din judeţul Vlaşca şi, în acelaşi an, vine donaţia căminarului Pavel Ştefănescu formată din ocinele Creaţa şi Arţoaia.
Prin Legea din 13 decembrie 1863, averile mănăstireşti au fost trecute în proprietatea statului, însă, faţă de alte mănăstiri care au fost închise sau transformate în biserici de parohii, Mănăstirea Pasărea a funcţionat în continuare, deşi cu o mare dificultate.
Averea mănăstirii se reduce la 50 de hectare de teren arabil, 21 argaţi, metocul din Bucureşti, via de 4 pogoane de la Ceptura (Prahova) şi 36 de vite.
În anul 1864 Mănăstirea Pasărea este vizitată de însuşi Domnitorul Cuza, care dăruieşte o candelă de argint şi îngăduie să se deschidă în incintă o şcoală primară pentru copiii din satele învecinate şi surorile din mănăstire şi să se înfiinţeze un spital cu 12 paturi, întreţinut de Eforia Spitalelor Civile.
În anul 1875, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie, mănăstirea este jefuită de tâlhari înarmaţi cu puşti şi pistoale, care i-au bătut cu bestialitate pe preoţi, chiar în Sfântul Altar, şi pe una din călugăriţe. Aceştia au prădat fără cruţare obiecte de preţ în valoare de 18300 lei, o parte infimă dintre acestea fiind recuperate ulterior.
În anul 1916 sunt aduse la Pasărea 30 de bătrâne care se aflau într-un azil din Bucureşti, întrucât localul respectiv a fost transformat în spital pentru răniţii ce erau aduşi de pe front.
În anii ocupaţiei germane, maicile de la Pasărea sunt din nou prădate, de data aceasta de alimente şi furaje, şi de două clopote de bronz ce cântăreau 1068 kg.
După Primul Război Mondial, Patriarhul Miron Cristea insuflă Mănăstirii Pasărea din nou dorul desăvârşirii prin muncă, combinată cu lucrarea spirituală, astfel că aici s-au înfiinţat ateliere şi grupuri de lucru, noi mijloace de venit, ceea ce a permis ca starea maicilor muncitoare să se îmbunătăţească, dându-le astfel posibilitatea să lucreze şi pentru suflet.
În 1921, tot prin grija Patriarhului Miron Cristea şi prin ataşamentul maicilor, s-a înfiinţat la Pasărea o Şcoală a Societăţii orfanilor de război, care funcţiona chiar în incinta Mănăstirii, în fosta trapeză. La început au fost aduse 32 de orfane, care, pe lângă carte, învăţau şi lucrul manual, îndrumătoarele lor fiind o învăţătoare laică şi o călugăriţă ca maestră de lucru.
Pe lângă educaţia primită de la maici, copiii celor căzuţi pentru apărarea patriei au dat dovadă şi de o deosebită înclinaţie către obiectele realizate manual, astfel că lucrurile confecţionate de ele, unele de o deosebită valoare artistică, câştigă aprecieri unanime, fiind prezentate la expoziţia mănăstirilor din toamna anului 1925.
La 20 septembrie 1931 este sfinţit clopotul donat Mănăstirii Pasărea de bancherul Costică Săvulescu, iar în anul 1936, prin grija Patriarhului Miron ia fiinţă “Institutul de caritate al călugăriţelor ortodoxe”, o şcoală la care erau aduse maici de la toate mănăstirile din ţară, inclusiv de la Pasărea, iar directoarea acestui Institut era Maica Evlampia Dinescu ce fusese la Pasărea.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial dintre aceste surori de caritate au fost alese cele care aveau practică mai multă, pentru că lucraseră la sala de operaţii şi trimise în spatele frontului cu trenul sanitar, unde îi îngrijeau cu deosebită dragoste şi dăruire pe ostaşii răniţi pe câmpurile de luptă. Ele au ajuns până la Stalin, Simferopol, Morosowskaia, Rostov, iar la 25 septembrie 1942 erau la Constantinowca. La finalul înfruntărilor, ele s-au întors împreună cu răniţii cu nava Uranus în port la Giurgiu.
Tot în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Mănăstirea Pasărea a servit ca loc de adăpost pentru multe figuri marcante ale culturii noastre, cum ar fi Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu sau Patriarhul Nicodim.
La începutul regimului comunist se evidenţiază tendinţa de confiscare de către Stat a roadelor obţinute de pe micile suprafeţe agricole ce mai rămăseseră în stăpânirea mănăstirilor, însă prin grija Patriarhului Iustinian, Biserica şi-a putut continua activitatea în anumite limite.
În anul 1956 a luat fiinţă şcoala monahală din cadrul Mănăstirii Pasărea, iar în 1959, prin Decretul de Stat 410 au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri ortodoxe şi sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi cu forţa din ele şi trimişi fie în familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de stat. Ca urmare din Mănăstirea Pasărea toate surorile tinere şi fără pregătire în domeniu au fost scoase forţat, pentru ca abia din anul 1971 să se permită, din nou, primirea în mănăstire a ucenicelor tinere.
La 14 august 1962, din motive necunoscute, la grajdurile mănăstirii a izbucnit un foc, ce a mistuit în flăcări uneltele cu care mănăstirea îşi lucra pământul, vite, precum şi nutreţuri. În acele momente grele au sărit în ajutor mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, şi oameni evlavioşi din apropiere, care au ajutat la refacerea grajdurilor contribuind şi cu bani la cumpărarea materialelor necesare.
În anul 1967, stareţă a mănăstirii devine Lucia Dumbravă, în mandatul îndelungat al acesteia – până în anul 2006 – , aşezământul cunoscând o permanentă dezvoltare. S-a făcut o restaurare generală deschizându-se un şantier în Mănăstire subvenţionat de Patriarhie, s-au construit 10 case, s-au reparat alte 35, biserica mare a fost reparată atât în interior cât şi în exterior, înlocuindu-se mobilierul.
De asemenea, în toate clădirile existente în mănăstire este introdusă încălzire centrală şi apă curentă.
S-a înfiinţat un muzeu cu o remarcabilă colecţie de obiecte religioase, iar în anul 1973 s-a înfiinţat în mănăstire un atelier cu următoarele secţii: prese, unde se ştanţează cruciuliţe şi medalioane, secţia email, secţia croitorie pentru veşminte preoţeşti şi o secţie de pictură.
În perioada 1980-1982 se restaurează pictura, iar în 1981 se ridică podul metalic de peste lac.
După Revoluţie, în anul 1991 a fost înfiinţată bolniţa, prin strădania maicii Mina Marta, iar în 1995 a luat fiinţă un seminar monahal.
Începând cu anul 1995, prin strădania Maicii Pelaghia Sandrowki s-au realizat reparaţii la ambele biserici, iar în anul 1996 s-a sfinţit o sfântă troiţă peste lac cu hramul Sfintei Treimi.
Din anul 2006, până în prezent, stareţă a Mănăstirii Pasărea este Mihaela Costache.
Mănăstirea are ca hram „Sfânta Treime” la biserica mare și „Adormirea Maicii Domnului” la biserica din cimitir și se poate lăuda cu o bogată colecție de artă veche bisericească: icoane, ceramică, broderii, precum și mulaje în ghips aparținând sculptorului G. D. Anghel – cel care a realizat statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Roman – și care și-a trăit aici ultimii ani ai vieții, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii.
Un lucru inedit întâlnit aici, şi rămas pentru multă vreme departe de urechile credincioşilor, îl reprezintă un osuar aflat într-o galerie sub cimitir, în care sunt găzduite rămăşiţele pământeşti ale maicilor care au vieţuit aici de-a lungul timpului.
În fiecare an, galeria era deschisă doar pentru o slujbă specială, în ziua de Paşte, un eveniment la care credincioşii puteau participa, însă acum doar vieţuitoarele de aici au acces la acea slujbă. Motivul acestei discreţii ar fi tocmai teama pentru reacţiile credincioşilor care ar vizita acest loc.
Cert este că sute de cranii îmbracă pereţii criptei de sub cimitir, iar în mijlocul piramidei de cranii stă chiar icoana Mântuitorului. Cu toate că presa străină a caracterizat obiceiul de la Mănăstirea Pasărea ca fiind unul păgân, credincioşii par mai degrabă interesaţi de acesta şi sunt departe de a fi speriaţi.
Însă cea mai de preț comoară a mănăstirii o reprezintă racla cu părți din Sfintele Moaște ale Sfântului Pantelimon, Sfântului Mucenic Mina și Sfântului Mercurie.
Fotografii din arhiva personală mai 2011
