În noaptea de 3/4 decembrie bucureştenii sunt alertaṭi de poliṭia care îi anunṭă (prematur) că oraşul s-a predat duşmanului, aflat de fapt la 30 km distanṭă • a doua zi, luni, apare o proclamaṭie care le cere locuitorilor să se poarte bine cu „armatele imperiale” • miercuri, 6 decembrie, pe la orele 12, primele trupe de infanterie germană intră pe Calea Griviṭei • în acelaşi timp, ultimele trupe răzleṭe române pleacă prin partea de nord-est a Bucureştilor • până seara grosul trupelor duşmane intră pe Calea Rahovei, Strada Carol, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta, spre cazărimi, cântând cântece patriotice • joi intră şi infanteria bulgară pe Calea Victoriei, iar în grădina Ateneului campează un detaşament de cavalerie turcească • în centru, lume pestriṭă ca la orice „schimbare de stăpân”.
Gheorghe Cristescu (n. 1882) a fost muncitor şi a activat de tânăr în mişcarea socialistă. După război avea să fie unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România şi primul său secretar general, din 1921 până în 1924. Datorită meseriei sale a fost poreclit „Plăpumarul”.
„Intră nemţii în capitală. Mareşalul von Mackensen a dat o proclamaţie către popor, că n-are nimic cu poporul, are numa’ cu guvernul şi armata. E un cuvânt de uşurare sufletească. Mă durea că ţara mea era ocupată de cizma cazonă a militarismului german. Şi socialiştii din toată lumea atuncea duceau luptă contra militarismului german, era cel mai perfid. A dat proclamaţiunea asta. Când a intrat în capitală, unde şi-a ales [ca] domiciliu marele Hotel Bulevard, aproape de Cercul Militar. Am văzut umilinţa cum o parte din cetăţeni, în curtea Palatului, când muzica a cântat pentru armata germană, că a ocupat Palatul, a jucat cu inamicul! Am plâns, m-a durut… Era Hotelul Negroponte vizavi. Stăteam răzimat împreună cu un tovarăş care a murit, Iancu Constatinescu, avocat de la Buzău – era prezidentul partidului – şi cu un alt tovarăş, trei. Am plecat de-acolo…
A doua zi mă duc în faţa Cercului Militar care era transformat în lazaret de arestaţi, toţi, militari prizonieri, i-a băgat în sala aia mare a Cercului Militar. Eu am fost acolo 11 luni, când am fost condamnat la moarte, împreună cu Iancu Olteanu. Soldatul german, cu o lulea în gură, lungă, [care] pleca din strada Constantin Mille până-n bulevard! Eu am vrut să văd ce este în interiorul Cercului Militar, în salonul ăla mare, unde era mai târziu berărie – nu ştiu acuma dacă mai e, că nu prea mă mai duc. Întâmplare: când soldatul german s-a apropiat de bulevard eu, ca o pisicuţă iute, la ferestre! Şi unul dintre prizonieri, Traian Coman, lucrător plăpumar, de meseria mea, [strigă]: „Domnule Cristescu, murim de foame!„ Când am auzit cuvintele astea… – eu ştiu ce înseamnă foamea, c-am făcut zece greve de foame şi una am făcut-o 27 de zile – […] m-a impresionat. M-am retras, să nu se-ntoarcă santinela să mă vadă. […]
O doamnă care umbla cam după noi… […] Lumea nu se uita către Cercul Militar, le era frică, că poate şi fac, mă rog, semne… Şi doamna asta, cred că era o spioană germană, [zice]: „Domnilor, eu vă văd pe dumneavoastră că vreţi să vorbiţi cu cineva din aceste forţe ale
ocupantului.„ Zic: „Aş vrea.„ „Eu pot să vă fiu de folos, cunosc limba germană bine.„ „Uite ce vreau, doamnă, să fiu primit de excelenţa sa von Mackensen, să-i spun: „Prizonierii, câteva mii, sunt băgaţi în Cercul Militar. N-au mâncat de patru zile!„ „Haideţi cu mine!„Când am ajuns la intrarea în Hotel Bulevard santinelele erau pe-afară, la uşă. […] Spune nemţoaica că vrem să-i aducem la cunoştinţă excelenţei sale von Mackensen ceva din partea populaţiei române a Bucureştiului. Ne-a primit. […] Ne-a primit Mackensen, mare lucru! Un ocupant să primească o delegaţie din supuşii ocupanţilor! A fost un om cu cap, a ştiut să reflecteze momentul şi să câştige sufletul. „Să vie!„ [a zis]. Sigur, ne-am dus, am salutat… […] Îi spun [că] prin [doamna asta] mi-am permis să-i răpesc timpul ăsta scump pentru dumnealor, să-i aduc la cunoştinţă că prizonierii noştri de la Cercul Militar n-au mâncat de patru zile. Să ne dea voie să le ducem noi, până când îi bagă la popotă, la porţie… Fără nici o discuţie, [el zice]: „Ja!„, „Da, ducem noi…„ Ne-a dat hârtie la mână, doamna ne-a însoţit. […] Ne-a dat voie, am încărcat – atunci era la brutărie pâine multă – am încărcat un număr de căruţe cu pâine şi-am cerut şi tutun […], am încărcat căruţe cu pâine şi cu tutun. Am venit la Cercul Militar cu ausweissul împuternicirii lui Mackensen. Am început să le dau pâinea împărţită în două sau în patru, ba parcă în două, jumătate – jumătate. […]
Sub ocupaţiune viaţa poporului român a fost grea, supraîncărcată aş putea zice. Neamţul, austriacul, ungurii şi bulgarii şi turcii, deşi ei aveau o situaţiune din punct de vedere al aprovizionării mai îmbelşugată, bulgarii, austriecii şi ungurii – parte din ei – cărau de la noi zilnic mii de lăzi de 5 kg: fasole, mazăre, porumb – ei, care nu mâncau mămăligă! Populaţia noastră nu mai avea ce mânca.
Într-o bună zi populaţia s-a gândit, prin nişte femei – femeile, rol mare în momentul acela, da’ care sunt din organizaţiile sub steagul roşu – s-au dus la Petre Carp, fost şef al Partidului Conservator, un om de doctrină conservatoare, un om de caracter, dar un reacţionar. O delegaţie de trei femei. Le-a primit. A fost anunţat că o delegaţie de trei femei vrea să-i vorbească. S-a coborât pe Calea Dorobanţi unde avea casa, o casă frumoasă, boierească, a coborât jos, a deschis uşa. „Ce vreţi, femei?„ „Domnule ministru, suntem soţiile mobilizaţilor. Când s-a retras armata română, ne-a dat ajutor 60 de lei pentru trei luni, că-n trei luni se presupune că se termină războiul. S-au cheltuit banii, nu mai avem ce mânca…„ Petre Carp le-a răspuns: „Aţi vrut război? Astea sunt urmările războiului, n-am ce să vă fac!„ şi a închis uşa.
De-acolo au plecat la Alexandru Marghiloman. Marghiloman era prezidentul Crucii Roşii. Au bătut la uşa lui, unde-i cinematograful pe bulevard, Aro, [azi Patria] era o casă frumoasă. […] S-au dus femeile la el, le-a primit foarte manierat, aşa era el, „Ce poftiţi dumneavoastră?„ „Domnule ministru, suntem soţiile mobilizaţilor. Am fost la domnul Carp… A spus că am vrut război, ne-a închis uşa. Am venit la dumneavoastră…„ De ce se duceau la ei?! Erau filogermani şi deci, fiind filogermani vor lua plângerea lor în atenţie pe lângă autorităţile germane de ocupaţie. „Femei, e adevărat, situaţia e grea, nu cunoaşteţi unde a ajuns, cum cunoaştem noi. Câte sunteţi voi?„ „Suntem 100.„ „Eu sunt prezidentul Crucii Roşii. Să veniţi la Cruea Roşie, veniţi să lucraţi rufăria necesară pe care mi-o cere ocupantul.„
Au plecat femeile mulţumite, că le-a spus „în ziua cutare să veniţi„. S-au dus femeile… Le-a dat să facă cămăşi, izmene, rufărie, tot ce trebuia… Da’ au venit, [din] 2000 de femei n-au mai fost decât 100, [aşa că] nu mai putea să deie Marghiloman atâta rufărie, ca să mulţumească [ocupanţii]… Mergea înainte! Copiii aveau greutăţi, începuse să se introducă cartela.”
[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie a Bucureştiului, în 1972; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
